Cu douăzeci de ani în urmă, odată cu prăbuşirea convorbirilor de la Rambouillet, a început ultimul act al dramei iugoslave. La puţin timp după aceea am avut bombardamentele NATO în Iugoslavia care formal vor perfecta regimul actual, după ce avusese loc între timp un război civil aproape generalizat în FRI Macedonia şi puţin mai târziu căderea lui Slobodan Milosevic şi deferirea Tribunalului Internaţional Penal pentru Iugoslavia, potrivit Rador care citează In.gr.
Atunci narativul dominant era că Balcanii post-comunişti vor intra definitiv pe un drum al dezvoltării economice şi al integrării în Occident. O condensare simbolică a acestui narativ a reprezentat-o integrarea în UE a Croaţiei, Sloveniei, României şi Bulgariei, dar şi obiectivul ambiţios al integrării în UE pentru toate celelalte state şi integrarea treptată în NATO a tuturor ţărilor, cu excepţia Serbiei, Kosovo şi Bosniei-Herţegovinei.
Dar, între timp, realitatea socială a ţărilor balcanice, în special după criza economică din 2008-2009, s-a dovedit să nu corespundă în niciun fel aşteptărilor iniţiale. Ţări concentrate pe menţinerea constantă a unui cost scăzut al forţei de muncă cu toate că dispun de o tradiţie industrială importantă, cu procente ridicate de emigrare, cu un stat social precar şi o problemă endemică legată de corupţie, cu greu pot fi considerate proveşti de succes ale Europei.
În acelaşi timp, au fost menţinute deschise nu puţine răni "etnice" într-un moment în care zona s-a transformat treptat şi într-un câmp al unei competiţii geopolitice acerbe. De la problema încă nerezolvată a relaţiilor dintre Serbia şi Kosovo şi până la regimul aparte al Bosniei şi Herţegovinei şi desigur până la problema rămasă deschisă până de curând între Grecia şi Macedonia de Nord pe tema denumirii acesteia din urmă, sunt o mulţime de probleme nerezolvate.
Toate acestea revin din nou în prim plan printr-un mare val de mobilizări şi manifestaţii într-o serie de ţări balcanice care reliefează o criză de legitimare mai profundă în Balcanii post-comunişti, dar şi o serie de posibile focare de tensiune.
Guvernul albanez faţă în faţă cu nemulţumirea populară
Albania părea să fi lăsat în urmă epoca marilor reacţii populare în celebrul caz al jocurilor piramidale. Edi Rama părea să controleze jocul politic şi să încerce să revendice un rol mai mare în Balcani, în special din momentul în care orice perspectivă de rezolvare a problemei cu regimul Kosovo ar putea deschide o chestiune de îndeplinire istorică a unei cerinţe de tip "Albania Mare".
Însă în acelaşi timp în interiorul ţării are de înfruntat o nemulţumire din ce în ce mai mare. Ţara continuă să se confrunte cu probleme grave de corupţie, crima organizată joacă un rol politic aproape deschis, în special în legătură cu producţia masivă de canabis, iar în acelaşi timp ţara continuă să se sprijine într-o măsură importantă pe migraţie.
Marile manifestaţii de la Tirana, după decizia parlamentarilor Partidului Democrat, de opoziţie, de a demisiona reflectă o criză politică mai profundă. Ba chiar s-ar putea spune că cel mai caracteristic indicator al unei crize sociale au fost marile mobilizări studenţeşti din lunile anterioare, o mişcare prin excelenţă neînregimentată politic şi în afara cadrului confruntărilor post-comuniste din Albania care a arătat cererea puternică pentru o schimbare din partea straturilor mai tinere şi mai dinamice ale societăţii albaneze.
Serbia
La prima vedere, preşedintele Aleksandar Vučić are o poziţie dominantă pe scena politică sârbă. Partidul Progresist pe care îl conduce are o majoritate confortabilă de 160 de mandate dintr-un total de 250 în parlament. Insistă să găsească un echilibru între perspectiva europeană a ţării, mai ales că forţele conducătoare din UE sunt interesate de Balcanii de Vest, şi prietenia tradiţională cu Rusia, după cum s-a văzut din primirea impresionantă, ca pentru un erou, rezervată recent preşedintelui rus, Vladimir Putin.
În acelaşi timp a arătat că poate fi de acord chiar şi cu unele iniţiative cu privire la rezolvarea problemei Kosovo în afara cadrului tradiţional, cu punctul culminant contactele mult discutate dintre preşedintele kosovar Hashim Thaci pentru rezolvarea problemei prin schimburi reciproce de teritorii, o direcţie întâmpinată cu multe reacţii în ambele ţări, cu toate că pare să aibă şi susţinerea preşedintelui Trump.
Se pare însă că societatea sârbă are o părere diferită. O serie de evenimente au scos lumea în stradă. Pretextul a fost bătaia primită de un politician de opoziţie, Borko Stefanović, la Kruševcu în noiembrie anul trecut, dar şi investigarea deficitară a altor cazuri de violenţă politică. Însă în realitate, fundalul este o nemulţumire mai generală şi cu privire la problemele economice ale unei ţări în care, după cum se spune, familiile vorbesc din ce în ce mai mult pe Skype din cauza marii emigrări, precum şi cu privire la corupţie şi la intervenţiile asupra presei şi în justiţie, toate acestea amestecându-se adesea cu un sentiment larg răspândit că guvernul se pregăteşte să facă concesii exagerate în problema Kosovo.
În orice caz rezultatul este o serie impresionantă de mobilizări, atât la Belgrad, cât şi în alte oraşe, cu manifestaţii săptămânale care îl dezavuează pe Vucic şi politica lui, manifestaţii la care participă un spectru larg de partide din opoziţie.
Creşte nemulţumirea în Muntenegru
În Muntenegrul vecin, se pare de asemenea că dominaţia politică a preşedintelui Milo Djukanovic nu mai este considerată un lucru de la sine înţeles. Provenit din Uniunea Comuniştilor din Iugoslavia, un politician care domină de trei decenii scena politică a micii ţări balcanice, demonstrând o capacitate aparte de schimbare a alianţelor, Djukanovic se află deja în vizorul nemulţumirii populare, cu vârful de lance problema corupţiei. De altfel nu sunt puţini cei care au sugerat legături şi cu crima organizată.
Problema existenţială a Bosniei şi Herţegovinei
Creaţie a primului mare efort politic şi diplomatic de a se pune capăt războiului civil iugoslav, prin acordurile de la Dayton, regimul din Bosnia Herţegovina a fost mereu extrem de complicat şi nefuncţional. Logica unui stat format din două entităţi, Federaţia Bosnia-Herţegovina şi Republica Srpska, din care prima este o federaţie, iar a doua este în realitate o entitate statală aproape complet autonomă, a pus capăt unui război civil sângeros, cu o mulţime de crime de război de ambele părţi, dar a creat cel mai complicat proces politic din Europa. Rezultatul a fost o criză politică prelungită care are consecinţe chiar şi asupra posibilităţii ţării de a înfrunta până şi dezastre naturale, cum au fost recentele inundaţii.
Iar situaţia ar putea devin încă şi mai dificilă, dacă se va impune logica potrivit căreia este nevoie de un proces Dayton 2, adică de o renegociere a întregului cadru, pe fondul şi al eforturilor care se întreprind cu privire la Kosovo.
România: umbra corupţiei
În aceste zile unul din coşmarurile guvernului român este să vadă procurorul anticorupţie recent demis, Laura Codruţa Kövesi, întorcându-se în prim-plan, de această dată din poziţia de procuror european.
Este suficient să reamintim că Kövesi a fost responsabilă de anchete judiciare împotriva mai multor membri importanţi ai partidului social democrat, de guvernământ, şi este considerată o persoană care ştie bine aspectele legate de corupţia din România.
Reamintim că România, care în acest moment deţine preşedinţia UE, a fost acuzată de probleme care privesc respectarea normelor statului de drept şi de aceea s-a discutat şi pentru România, ca şi pentru Polonia, despre eventualitatea activării articolului 7 al Tratatului Uniunii.
Patimile tranziţiei şi rănile deschise
Toate cele de mai sus arată că Balcanii rămân într-o perioadă de tranziţie. Chiar şi mişcările salutate de diverse părţi ca fiind un progres, precum Acordul de Prespa, au venit după tensiuni politice importante în interiorul ţărilor respective. Este evident că vorbim despre o zonă unde problemele sociale şi absenţa unor dinamici reale de dezvoltare se combină cu probleme foarte grave de corupţie, dar şi cu probleme ce nu au fost încă rezolvate. Faptul că toate acestea au loc pe fondul unei competiţii geopolitice intensificate între SUA şi Rusia, dar şi al eforturilor altor forţe locale să joace un rol (Turcia este un exemplu caracteristic) arată că ieşirea din imaginea actuală de criză latentă nu va fi uşoară.
Rămâne de văzut dacă mobilizările masive care izbucnesc în diverse ţări, în ciuda caracterului lor contradictoriu vor putea constitui un catalizator al unor procese mai ample de reînnoire a vieţii politice.
2
6
