Europa impulsionează iniţiative de integrare a apărării. Dar pentru a obţine progrese semnificative este nevoie de depăşirea viziunilor divergente, de cheltuieli mai mari şi de o amplă dezbatere publică, potrivit El Pais, citat de Rador.
Theodore Roosevelt susținea că, în viața geopolitică, este convenabil "să vorbești încet și să ai un băț mare". În spiritul său fondator, Uniunea Europeană a îmbrățișat primul concept și a renunțat la al doilea, lăsându-l în mâinile NATO. În cadrul Alianței, în general, țările europene s-au aşezat sub marea umbrelă americană, cu investiții de apărare limitate, care fac ca ponderea lor militară să fie mai mică decât ponderea lor economică. Acum, fluxul pare să se schimbe. Două motive îl favorizează. Pe de o parte, brusca răcire a legăturilor cu Statele Unite ale lui Trump şi sentimentul că Europa nu mai poate conta pe protecția Washingtonului, așa cum s-a întâmplat în ultimii 70 de ani. Pe de altă parte, creșterea asertivității rusești și, ca derivat, o panoramă a prăbușirii acordurilor de control al armelor, fapt care poate schimba radical situația strategică a Europei.
În timp ce NATO rămâne pilonul central, noul scenariu determină Europa să caute, în paralel și complementar cu Alianța, o mai bună integrare în domeniul apărării. Macron vorbește deschis despre o armată europeană și, în noiembrie, Merkel a acceptat că acesta este un obiectiv pentru viitor. Drumul va fi lung și greu. Dar chiar și pentru atingerea obiectivelor intermediare trebuie să depășim provocări enorme. Dintre acestea, trei pot fi evidențiate: diferențele strategice și de atitudine durabile dintre parteneri; disponibilitatea reală de a crește cheltuielile militare atât de mult încât să-și dezvolte propriile capacități; includerea opiniei publice într-o dezbatere importantă, care afectează esența a ceea ce dorește să fie Europa și care, totuși, este atinsă foarte puțin în campaniile politice.
Dovada voinței de a avansa în această chestiune este pleiada de inițiative întreprinse de europeni de la preluarea mandatului de către Trump. Pe de o parte, Comisia Europeană a lansat un fond de apărare, cu un buget de 13 miliarde pentru următoarea perioadă bugetară de șapte ani, cu intenția de a promova cooperarea industrială europeană în acest sector. Pe de altă parte, UE a lansat o Cooperare Structurată Permanentă (PESCO), o inițiativă care implică 25 de țări membre şi care are ca scop îmbunătățirea capacităților de coordonare, integrare și apărare ale partenerilor. Până în prezent, au fost aprobate 34 de proiecte colective pentru a atinge obiectivele. În al treilea rând, în afara cadrului NATO și UE, zece țări s-au alăturat Inițiativei de Intervenție Europeană (IE2), un proiect cu mai multe ambiții operaționale și care include principalele țări europene, cu excepția Italiei (Germania , Franța, Regatul Unit și Spania).
Ultimele două proiecte evidențiază problema diferențelor strategice. PESCO este o inițiativă cu care Berlinul este foarte confortabil, deoarece implică un progres al integrării, însă în cadrul UE și fără un aspect operațional deosebit, opusă EI2, care este un proiect francez, care se află în afara UE și intenționează să aibă o capacitate operațională. Germania și Franța și-au reafirmat disponibilitatea pentru o mai bună cooperare militară bilaterală în recentul tratat de la Aachen, însă perspectiva lor geopolitică este diferită. Germania continuă să-și mențină reticența în fața protagonismului militar; Franța, pe de altă parte, este un actor nefericit în acest sens. Brexitul, pe de altă parte, complică totul, eliminând din UE singura putere europeană - în afară de Franța - care are o capacitate apreciabilă și voință operațională.
În ceea ce privește cheltuielile, Europa a făcut câțiva pași în ultimii ani. Potrivit datelor Institutului Internațional de Studii Strategice, publicate săptămâna trecută, cea a celor 27 de țări europene ale NATO a crescut în anul 2018 cu 4,2%. Cu toate acestea, doar patru dintre acestea îndeplinesc obiectivul NATO de cheltuieli militare echivalent cu 2% din PIB (Marea Britanie, Grecia, Lituania și Estonia, cu alte patru foarte apropiate, la mai puțin de o zecime, Franța, Polonia, Letonia, România). Germania își mărește cheltuielile, dar e încă departe, la 1,2%. În total, a existat un pas înainte, dar foarte mic, insuficient pentru a marca o schimbare substanțială. După o fază a ciclului economic expansiv în care era mai ușor de avansat, încetinirea cu care se confruntă Europa complică acum imaginea.
Iar perspectiva, după cum a remarcat fostul secretar american al Apărării, Robert Gates, este că în NATO există țări cu capacități de luptă reale și altele care nu o au în termeni semnificativi. Chiar și cei doi cei mai avansați europeni - Franța și Regatul Unit - și-au arătat limitele în operațiunea din Libia, în 2011. Deși au preluat conducerea, SUA au intervenit în mod substanțial pentru a remedia deficiențele cheie ale echipamentelor esențiale, cum ar fi dispozitivele de alimentare cu combustibil în aer, sistemele de colectare a informației și selectarea obiectivelor.
Pentru a avansa pe ambele căi - coeziunea strategică și mijloace mai mari - este important să se promoveze dezbaterea publică pe această temă. În majoritatea țărilor din UE, ea ocupă un loc foarte marginal în cadrul forului politic. Este de înțeles că cetățenii sunt mai interesați de piața forței de muncă, de serviciile de securitate socială, de educație și de pensii. Dar această chestiune afectează foarte mult ceea ce noi, europenii, dorim să fim în viitor, ceea ce vrem să fie casa noastră comună, într-o lume tot mai turbulentă. Ar fi bine să ne gândim temeinic împreună.
