Chiar și în interiorul unui hotel atât de securizat încât are scanere corporale la intrare și lunetiști pe acoperiș, vicepreședintele Pence se deplasează cu un vast aparat de securitate. Principala lui funcție pare a fi aceea de a da oamenii la o parte cu coatele, astfel încât vicepreședintele și nezâmbitoarea sa soție să poată traversa holul înțesat de oficiali și ofițeri europeni fără a vorbi cu nimeni. Ceea ce este poate surprinzător, întrucât Pence se îndrepta sâmbătă spre principalul forum al Conferinței de Securitate de la Munchen - un eveniment anual cu rădăcini adânci în Războiul Rece - pentru a face niște declarații atât de afone și - sinceră să fiu - bizare, încât e imposibil ca audiența vizată de ele să fi fost aceea din încăpere, scrie Washington Post, citat de Rador.
O parte a problemei o constituie noul context. În urmă cu doi ani, când Pence a ținut un discurs la același forum, mulți europeni încă mai sperau să colaboreze cu administrația Trump. Discursul lui a fost banal și searbăd - a fost o „reiterare deplin convențională a angajamentului american față de Europa”, scriam eu la acea dată - însă europenii au fost atât de ușurați să-l audă încât au decis, per total, să-l creadă. Acum nu-l mai cred. La un eveniment conex în onoarea regretatului senator John McCain, care a fost vreme de decenii spiritul animator din spatele conferinței de la Munchen, Pence a anunțat că „aduc salutări din partea celui de al 45-lea președinte al Statelor Unite ale Americii, Președintele Donald Trump”. Apoi a făcut o pauză pentru ca lumea să poată aplauda. N-a aplaudat nimeni.
Însă discursul principal al lui Pence a fost mai mult decât doar jenant. A fost formulat ciudat și rostit mecanic. A fost marcat de servilism: el a repetat iarăși și iarăși expresia „sub conducerea președintelui Trump”, calificându-l pe președinte „ocrotitor al libertății” și „liderul lumii libere”. A fost și ipocrit: lui Pence a părut că i se frânge vocea când a vorbit despre refugiații din Venezuela - „Le-am îmbrățișat copiii. Le-am ascultat greutățile și nenorocirea” -, ca și cum administrația sa nu le-ar fi creat greutăți din belșug copiilor imigranți smulși de lângă părinții lor la granița dintre SUA și Mexic.
Discursul lui Pence a fost totodată și anistoric, absurd chiar. Într-un lanț de corelații dificil de urmărit, el a împachetat la un loc Auschwitzul cu Iranul, insinuând cumva că europenii care încă mai susțin acordul conceput pentru a priva Iranul de arme nucleare ar susține antisemitismul. Într-o sală plină cu oameni care lucrează pentru UE și NATO, instituții anume create în urmă cu decenii pentru a împiedica un nou Auschwitz, ar fi echivalat cu o insultă - dacă cineva ar fi înțeles ce încerca Pence să spună.
Acest lucru, plus substratul de religiozitate patetică - „Am de asemenea acea credință, în acele cuvinte străvechi, că acolo unde se află spiritul Domnului, se află și libertate” - au clarificat faptul că discursul nu era destinat, cum spuneam mai sus, europenilor din auditoriu. Îi era destinat lui Trump sau poate amicilor și susținătorilor evangheliști ai lui Pence din țară.
Iar acest lucru nu e surprinzător, deoarece politica externă a actualei administrații a încetat de mult să mai aibă ceva de-a face cu oamenii care sunt efectiv prezenți. Chiar înainte ca Pence să viziteze Munchenul, el și cu secretarul de stat Mike Pompeo participaseră la o conferință suprarealistă de la Varșovia privind Orientul Mijlociu, al cărei scop principal a fost, din câte și-a putut da seama oricine, susținerea campaniei electorale a premierului israelian Benjamin Netanyahu, care caută să fie reales la scrutinul de pe 9 aprilie. Se vorbește că importantul consilier de la Casa Albă Jared Kushner ar munci din greu la un „plan de pace” la fel de suprarealist pentru Orientul Mijlociu, pe care ginerele președintelui îl redactează în secret și, aparent, fără a se consulta cu palestinienii.
Ciudatele eforturi depuse de Kushner, Pompeo și Pence îi mențin în interiorul cercului intim al președintelui și poate că-i binedispun pe câțiva donatori și susținători. Pe de altă parte, ambasada americană părea chitită să împiedice delegația Congresului să întâlnească prea mulți germani la Munchen, anulând participarea membrilor acesteia la întruniri și dineuri anuale la care obișnuiau mereu să ia parte. Participanții la conferință nu prea știau dacă trebuie să se simtă jigniți sau pur și simplu să râdă.
Cu siguranță ei au încetat să-i mai cânte în strună unei administrații care a arătat că-i preferă pe amicii săi autoritari mai degrabă decât pe cei mai vechi aliați ai ei. Nu mai are nici un sens să faci vizite galante de stat sau să încerci s-o curtezi pe Ivanka Trump. E mai bine să vorbești deschis, iar sâmbătă dimineață cancelarul german Angela Merkel cu siguranță a făcut-o. Ea a luat în derâdere ideea că automobilele germane produse în Carolina de Sud ar putea reprezenta o „amenințare de securitate” la adresa SUA, așa cum a insinuat administrația Trump, mare amatoare de taxe vamale. Ea a declarat că retragerea trupelor americane din Siria nu va răspândi libertatea, ci va „întări mâna Rusiei și a Iranului”.
Și, la fel ca alți europeni, ea a refuzat să dea curs apelului lui Pence de a impune iar sancțiuni Iranului. Liderii europeni au învățat că n-are nici un rost să încerci să ajungi la o înțelegere cu Trump, fiindcă el nu-i respectă pe cei care procedează astfel. Iar acesta, în definitiv, este motivul pentru care discursul pseudo-patriotic al lui Pence a sunat atât de fals: America nu poate fi ocrotitoarea „libertății” și „liderul lumii libere” dacă lumea liberă - insultată de președintele american și mustrată de delegații lui - refuză s-o urmeze.
Articol de Anne Applebaum, Washington Post (traducere Rador)
