Un ambasador francez mi-a destăinuit observația că „administrația Trump a realizat extraordinara performanță de a-i transforma pe germani în gaulliști.”, scrie Roger Cohen în New York Times, citează Rador.
Cândva cel mai devotat membru al alianței atlantice, o Germanie insultată a devenit acum scorțoasă, descoperindu-și în sine flirtul rusesc și o fărâmă din independența strategică a lui De Gaulle.
Donald Trump a scos-o din sărite pe Angela Merkel. Am avut ocazia s-o cunosc în contextul îndatoririlor mele de serviciu de acum două decenii la Berlin, și niciodată n-am mai văzut-o atât de însuflețită ca în cursul discursului ei de aici, de la Conferința de Securitate de la Munchen. Lanțurile s-au sfărâmat. Ea nu s-a dat în lături de la a clătina un deget gaullist în direcția Washingtonului.
Cu ochii sclipind a derâdere malițioasă, ea a întrebat dacă retragerea trupelor americane din Siria chiar este cea mai bună cale de a înfrunta Iranul; dacă servește cu adevărat la îngrădirea Iranului distrugerea „unicului acord existent” - acordul nuclear susținut de europeni și abandonat de Trump; și cum se face că automobilele germane constituie o amenințare la adresa securității naționale a Americii, după cum a sugerat Departamentul de Comerț al lui Trump, în condițiile în care uzina BMW din Carolina de Sud este cea mai mare deținută de companie.
„A merge pe cont propriu”, a afirmat Merkel, nu are nici un sens într-o lume care necesită soluții multilaterale. În termeni strategici, ea transmitea că „Europa nu poate avea un interes în a-și rupe relația cu Rusia”, chiar dacă indignarea ei față de anexarea Crimeii de către Rusia („o violare a legislației internaționale”) și incitarea la violență în estul Ucrainei era evidentă. Unele sondaje de opinie arată că mai mulți germani au încredere în Rusia lui Vladimir Putin decât în America lui Donald Trump.
Trump nu a fost pomenit în cuvântarea ei, însă discursul a avut coregrafie Trump din belșug în jurul său. Ivanka Trump era așezată undeva sub nivelul podiumului. Când audiența s-a ridicat la unison pentru a o răsplăti pe Merkel cu aplauze furtunoase, fiica președintelui a rămas așezată. Ea s-a ridicat însă pentru a-l întâmpina pe vicepreședintele Mike Pence, care a urmat după Merkel, pupându-l fugar pe obraz. Mă întrebam ce penitență va face Pence pentru acest gest.
După cum aveam să constat, Pence a trecut la atac. El a dezlănțuit asupra auditoriului un extraordinar exercițiu de servilism, aroganță și melodramă: servilism față de președintele Trump, al cărui nume părea să apară o dată la fiecare două propoziții, ca și cum ar fi vreun izvor de înțelepciune divină; aroganță față de europeni, care au fost certați ca niște vasali ce sunt și îndemnați să rupă acordul nuclear multilateral cu Iranul, consfințit și în legislația internațională printr-o rezoluție a ONU; și melodramă în legătură cu o vizită pe care o făcuse la Auschwitz săptămâna trecută și de care s-a folosit pentru a transmite mesajul că europenii, dacă nu se supun ordinelor Americii cu privire la Iran, sunt, de facto, niște antisemiți.
Efectul, per total, a fost unul bizar, de film de categoria B, și insultător, un soi de avertisment „aveți grijă ce vă doriți” adresat oricărui democrat care ar putea fi tentat să-l destituie pe Trump. Nancy Pelosi, președinta Camerei, ședea în primul rând cu un zâmbet delfic întipărit pe față. Pence a semnalat că i-a observat prezența, dar numai atât.
Fraza-cheie a discursului vicepreședintelui - „A venit vremea ca partenerii noștri europeni să se retragă din acordul nuclear cu Iranul” - a fost întâmpinată cu ostilitate. Discursul lui s-a încheiat nu cu un tunet, ci cu un scâncet. Ivanka Trump și soțul ei, Jared Kushner, au țâșnit în picioare în liniștea aproape deplină. Pence a avut și el doi admiratori în Europa. El nu a acceptat întrebări din partea presei, spre deosebire de Merkel și de ministrul rus de externe, Serghei Lavrov.
Conferința de Securitate de la Munchen se luptă să înainteze contra curentului. Al ei raison d’être este cooperarea transatlantică, chiar dacă și cu unele adăugiri de după Războiul Rece, cum ar fi prezența Chinei. Sentimentul de ostilitate față de vicepreședintele american resimțit în acest templu al unității occidentale arată cât de eficient a lovit Trump cu barosul în alianțele europene ale Americii - abandonând strategia comună (în privința Iranului, a schimbării climei, a comerțului, a conflictului israeliano-palestinian, etc.) și transformând într-o bătaie de joc valorile împărtășite, prin faptul că ia în brațe tot felul de autocrați, de la Phenian și până la Riad. Termeni precum „dialog” și „cooperare” nu fac parte din concepția lui Trump despre alianțe. În consecință, alianțele se erodează.
Europenii nu se poziționează acolo unde Lavrov și Rusia i-ar dori poziționați - însetați să construiască o „casă comună europeană” de la Lisabona la Vladivostok, cu excluderea NATO. Ei se întreabă totuși cum ar putea proiecta mai bine valorile lumii libere, acum, când liderul ei a dezertat; se gândesc profund la consolidarea apărării europene (în contextul în care SUA părăsesc Tratatul Forțelor Nucleare cu Rază Intermediară în replică la violările lui de către Rusia, dar fără a discuta nici un plan de rezervă cu aceia care sunt cei mai vulnerabili la un atac rusesc - aliații europeni); și conchid că, orice s-ar întâmpla, America nu se va mai întoarce niciodată în aceeași formă.
Există un vid strategic. Vidurile sunt periculoase. Yang Jiechi, membru în Politburo-ul Chinei, a ridicat în slăvi virtuțile multilateralismului, coordonării, cooperării și statului de drept, transmițându-i totodată Americii să țină „mai puține predici”. Lucru care poate că i-ar mai fi consolat pe europeni, dacă n-ar fi ridicat în slăvi și respectarea drepturilor omului de către China și modul în care grupurile etnice din China conlucrează într-o „frumoasă armonie” (eu aștept și reacția uigurilor).
Aceasta nu este noua lume chinezească pe care europenii vor s-o îmbrățișeze. Și nici lumea cinică a lui Lavrov nu e atractivă pentru ei; cum nu sunt nici dictatele lui Trump. Nu ne aflăm din nou în 1945, dar a venit vremea ca Europa să se reafirme în numele acelor valori despre care știe că nu sunt doar niște abstracțiuni, ci garanții ale demnității și libertății umane.
Roger Cohen, NY Times (traducere Rador)
12
7
