Pentru o dovadă irefutabilă cum că limbajul ideologic de secol XX este insuficient pentru a descrie realităţile politice de secol XXI, ajunge să aruncaţi o privire alianţelor internaţionale care s-au format în jurul crizei din Venezuela. În ultimele câteva zile Venezuela a funcţionat precum un test Rorschach, o pată neagră asupra căreia numeroşi oameni îşi proiectează propriile viziuni politice, potrivit Washington Post, citat de Rador.

HotNews.roFoto: Hotnews

Unii insistă să plaseze ţara în funcţie de o axă stânga/dreapta, fie apărând zgomotos retorica „socialist-bolivaristă” utilizată de fostul conducător Hugo Chávez, precum şi de actualul preşedinte eşuat Nicolás Maduro, fie denunţând-o categoric. Alţii au proclamat că orice ajutor extern pentru Juan Guaidó - preşedintele Adunării Naţionale şi autoproclamat preşedinte interimar al ţării până când de vor putea ţine alegeri - echivalează cu „imperialism american” sau cu o „lovitură de stat de dreapta”. Această acuzaţie absurdă ignoră realitatea că mulţi dintre susţinătorii externi ai lui Guaidó sunt de centru-stânga - Canada, Spania, Peru - şi că majoritatea provin din Europa şi America Latină.

Mai exact, Venezuela nu este o pată neagră: este un stat intrat în colaps. Iar respectivul colaps nu a fost provocat doar de o formă rapace de „socialism” ideologic (şi nicidecum de „imperialism american”), ci şi de lideri politici care au privatizat şi colonizat instituţii ale statului. Doi distinşi jurnalişti din Venezuela, Moisés Naím şi Francisco Toro, au publicat recent un articol excelent în Foreign Affairs în care aşează în antiteză Venezuela anilor '70 - una dintre „cele mai vechi şi mai puternice democraţii” ale Americii Latine, o ţară cu infrastructură bună, mobilitate socială autentică şi mai puţină inegalitate decât aveau vecinii ei - cu Venezuela de astăzi: „una dintre cele mai sărace ţări ale Americii Latine”, un tărâm al penuriei alimentare, sărăciei extreme şi hiperinflaţiei. Ce s-a întâmplat între timp? Răspunsul este sistemul cleptocrat monopartid al lui Chávez şi Maduro, care a jefuit ţara în numele „poporului”.

Venezuela nu a suferit doar de pe urma ideologiei, a suferit şi de pe urma falsei ideologii, de pe urma unui „socialism” care a renunţat la sănătate şi educaţie, de pe urma unui „populism” care a adus la putere traficanţi de droguri, de pe urma lăcomiei ordinare. Tragedia Venezuelei constituie un final de joc pentru o anumită formă de politică, locul în care ar putea ajunge în cele din urmă atât de mulţi dintre „democraţii iliberali” ai zilelor noastre. Conducătorii carismatici care spun minciuni elaborate, îşi politizează justiţia, restricţionează presa şi reprimă opoziţia au de obicei o logică solidă în spatele acţiunilor lor: în principal, absenţa mecanismelor democratice de control şi echilibru le facilitează enorm furtul politicienilor influenţi.

Aceasta e calea aleasă de Vladimir Putin în Rusia şi de Recep Tayyip Erdoğan în Turcia, iar nici unul dintre ei nu e socialist, dar amândoi îl susţin gălăgios pe Maduro. Aceasta e calea pe care au pornit mulţi alţii, inclusiv Viktor Orbán al Ungariei şi Rodrigo Duterte al Filipinelor - ambii anticomunişti convinşi. Conducătorii de acest gen sunt greu de plasat pe o axă stânga/dreapta ori pro-american/anti-american, însă ei se încadrează clar într-un important tipar contemporan şi este important să-i percepem ca atare.

Invariabil, aceşti lideri carismatici, cu greaţa lor de statul de drept, sfârşesc prin a se confrunta cu o criză constituţională. Aici se regăseşte şi Venezuela, iar acestei situaţii intenţionează proclamaţia lui Guaidó să-i pună capăt. Cei din afară pot ajuta: recunoaşterea lui Guaidó de către state europene, nord-americane şi latino-americane îl poate ajuta să obţină legitimitatea necesară pentru a scăpa ţara de dominaţia chavistă. Şi, dacă va reuşi, va constata de asemenea că e util să ai nişte prieteni care te pot ajuta să restabileşti democraţia, să repari instituţiile civice şi să reconstruieşti ceea ce a fost distrus - totul, de la serviciile elementare până la industria petrolieră şi justiţie.

Tocmai pentru că membrii ei acoperă un spectru de la centru-stânga la centru-dreapta, există doar o mică şansă ca această coaliţie transatlantică ce-l susţine pe Guaidó să poată juca acel gen de rol. Însă ea poate reuşi, doar dacă toţi membrii ei vor înţelege că lucrul de care va avea nevoie Venezuela în cele din urmă nu este o nouă cruciadă ideologică, ci un angajament pe termen lung în privinţa reconstrucţiei, legitimităţii democratice, statului de drept, dar şi a unui sistem economic sănătos, funcţional. „Nu va fi simplu, nu va fi rapid”, au scris Toro şi Naím. Niciodată nu e, când vine vorba de salvarea unui stat eşuat.