În timp ce parlamentul se piaptănă, Europa arde sau, în cel mai bun caz, mai izbucneşte câte o limbă de foc din jar. Istoria nici c-ar fi putut fi mai clară. Diversiunea conflictului ruso-ucrainean din Marea Azov este fix acel gen de escaladare care a precedat cataclismele trecute ale Europei. O mare putere o tratează pe una mică cu dispreţ. O mică putere răspunde prin violenţă, aşteptându-se ca prietenii ei să-i sară în ajutor diplomatic şi economic, iar apoi, militar, potrivit The Guardian, citat de Rador.

HotNews.roFoto: Hotnews

Timp de patru ani Ucraina a nesocotit vechea regulă pragmatică conform căreia, dacă ai o graniţă comună cu un dictator puternic, trebuie să te porţi cu o prudenţă extremă. Anticomuniştii de la Kiev au flirtat cu NATO - cu încurajarea SUA - într-un moment în care mai flirta şi Georgia, iar statele baltice erau deja intrate în alianţă. Vladimir Putin a reiterat vorbele lui Elţîn, anume că Rusia va „lua asta ca pe o ameninţare directă la adresa securităţii ţării noastre.” Când Ucraina şi-a ales o conducere pro-occidentală în 2014, Moscova a susţinut o revoltă în provinciile estice vorbitoare de limba rusă. Apoi a urmat invazia Moscovei în Crimeea ucraineană, iar în prezent o strângere a laţului în jurul porturilor estice ale Ucrainei. 10.000 de ucraineni au murit deja în acest război secret. Este o escaladare clasică.

Preşedintele ucrainean Petro Poroşenko e acuzat că face pe durul fiindcă îl aşteaptă perspectiva înfrângerii la următoarele alegeri. Duminică el a făcut apel la „aliaţii Ucrainei să ia atitudine uniţi” împotriva Rusiei. El nu a specificat care anume sunt aceia şi ce ar trebui mai exact să facă ei. După invazia Crimeii, o adunătură pestriţă de sancţiuni comerciale, financiare şi de circulaţie au fost impuse Moscovei de către puterile occidentale. Ca de obicei, asemenea arme menite doar să-l satisfacă pe cel care le foloseşte nu au avut niciun efect în afară de contra-productivitate.

Sancţiunile au contribuit la cimentarea puterii lui Putin şi a relaţiilor lui cu camarila sa. Aceasta l-a încurajat la nelegiuiri mereu mai mari, sprijinind minorităţile ruseşti din statele vecine şi amestecându-se pe cale cibernetică în alegerile occidentale. Teza conform căreia pauperizarea urma să-l forţeze cumva să abandoneze restaurarea mândriei Rusiei (după cum vede el lucrurile) era absurdă. Dictatura iubeşte sărăcia. Sancţiunile nu au făcut decât să alimenteze remarca făcută anul trecut cu seninătate de Donald Trump, cum că NATO e „perimată”.

Ceea ce e izbitor e faptul că Europei îi lipseşte în acest moment orice fel de forum colectiv în care asemenea escaladări pot fi discutate şi, eventual, rezolvate. Terminarea războiului rece nu a fost urmată de nici o revizuire a tratatelor de la Yalta şi Potsdam. N-a existat nici un tratat nou cu Rusia. Tentativa NATO de a o încercui militar a fost la fel de nesăbuită ca şi largheţea cu care Londra i-a primit pe numeroşii oligarhi şi cleptocraţi ai Moscovei.

Istoria ar putea ajunge să compare tratarea Rusiei înfrânte şi în recesiune din anii '90 cu cea a Germaniei după 1918. Europa de Est este în acest moment un butoi cu pulbere al mişcărilor populiste aflate în competiţie unele cu celelalte, plină de declamaţii cum că Putin nu înţelege decât de violenţă, de alianţe dubioase şi de garanţii de securitate acordate cu jumătate de gură. Nu există nici un lider, nici un supervizor, nici un garant plauzibil al păcii. Singura promisiune [perspectivă] este aceea a anarhiei.

Şi ştiţi voi ce a discutat parlamentul britanic în tot acest timp...?

Articol de Simon Jenkins, The Guardian (preluare Rador)