Marţi, 6 noiembrie seara, Statele Unite vor avea fără îndoială un început de răspuns la întrebarea pe care şi-o pun mulţi dintre cetăţenii lor, majoritar democraţi. Donald Trump nu a fost, în urmă cu doi ani, decât produsul accidental al unor împrejurări - o adversară, Hillary Clinton, uzată de longevitatea sa politică şi un electorat democrat prea sigur de victorie până la punctul demobilizării suficiente pentru a pierde trei state determinante? Sau dimpotrivă, reprezintă virajul naţionalist al unei Americi care îşi uită îndatoririle de mare putere, obsedată de apărarea egoistă, cu orice preţ, a intereselor sale?, potrivit Le Monde, citat de Rador.
Ca întotdeauna la un scrutin atomizat în zeci de curse unice în care problemele internaţionale sunt absente, prudenţa se va impune atunci când se va dori să se tragă învăţăminte. Şi totuşi. Dacă în Senat câmpul de bătălie este foarte favorabil republicanilor prin hazardul reînnoirii parţiale în acest an, un avantaj democrat în Camera Reprezentanilor, însoţit de câştigarea unor posturi de guvernator şi de legislative ale statelor ar însemna că dezbaterea nu e încheiată între două viziuni asupra destinului american: cea a lui Donald Trump, mercantilă şi brutală, şi cea care a fost multă vreme împărtăşită de moderaţii din cele două tabere, cu respect pentru aliaţi şi idealurile comune, dincolo de rătăcirile trecute.
Se vede că rareori un scrutin intermediar a avut atât de multe de spus lumii. Începând cu cei mai vechi aliaţi ai Statelor Unite: europenii. Aşteptarea rezultatului alegerilor de la jumătatea mandatului este pe măsura prăpastiei pe care Donald Trump a săpat-o în mai puţin de doi ani de egocentrism dezinvolt, obsedat de o viziune îngustă contabilă a echilibrelor transatlantice.
O democraţie bolnavă de schisme
Desigur, nu-i este interzis să pună întrebări despre legăturile devitalizate de obişnuinţă şi rutină, mai ales după slabul interes manifestat în timpul celor două mandate ale lui Barack Obama faţă de acest Bătrân Continent plin de divizări. Dar succesorul lui n-a încercat niciodată să-şi însoţească criticile de cea mai mică schiţă de proiect, ignorând în mod clar o istorie comună pe care comemorarea centenarului Marelui Război, marcată de primul mare angajament american în afara continentului lor, i-o va reaminti peste câteva zile, la Paris.
Verdictul urnelor americane îi va interesa de asemenea pe cei care sunt îngrijoraţi de avântul încăpăţânat, peste tot, al naţionalismului îngust, adesea bazat pe dispreţul faptelor şi cunoştinţelor. El va da un diagnostic al unei democraţii, fără îndoială, bolnave de schisme - tragedia de la sinagoga din Pittsburgh, prea repede eclipsată de campanie, a amintit-o -, dar pe care contra-puteri solide, bazate pe respectul faţă de ceilalţi, le pot apăra de derivele care afectează naţiunile mai puţin încrezătoare în propriile instituţii.
În sfârşit, alegerile de la jumătatea mandatului, vor da poate ocazia democraţilor americani să lucreze la o altă cale, diametral opusă celei a lui Donald Trump, în ce priveşte împărţirea bogăţiei. Sau apărarea unui mediu ameninţat, despre care preşedintele primei puteri mondiale nu vorbeşte niciodată, ca şi când bariera indiferenţei ar putea apăra durabil ţara sa de creşterea pericolelor climatice. Dacă s-ar face, mâine, dincolo de Atlantic, un asemenea efort de redefinire a mizelor şi soluţiilor, de el ar putea beneficia mulţi de stânga şi de centru stânga în Europa şi în lume. În această privinţă, puternica participare anunţată la alegerile din 6 noiembrie, într-o ţară care nu votează decât prea puţin, este un preludiu promiţător.
9
10
