Au vreun efect vorbele politicienilor, şi în special ale preşedintelui? De când a preluat funcţia, preşedintele Trump şi-a demonizat implacabil oponenţii politici ca fiind malefici şi i-a depreciat drept proşti. Pe imigranţii fără acte i-a făcut animale. Retorica lui este un factor puternic ce a contribuit la apariţia climatului nostru de ură, care este amplificat de presa de dreapta şi de o cultură online a virulenţei, scrie psihiatrul Richard A. Friedman în New York Times, citat de Rador.
Desigur, este dificil de probat că discursul incendiar este o cauză directă a acţiunilor violente. Dar oamenii sunt creaturi sociale - inclusiv, şi poate chiar în special, dezaxaţii şi neadaptaţii care trăiesc printre noi - care pot fi lesne influenţate de furia omniprezentă în zilele noastre. Ar putea acest fapt să explice de ce, numai în ultimele două săptămâni, am asistat la masacrarea oribilă a 11 evrei într-o sinagogă din Pittsburgh, cu bărbatul arestat fiind caracterizat drept un antisemit turbat, precum şi ceea ce afirmă autorităţile că ar fi tentative de atentat cu bombă împotriva unor critici celebri ai lui Trump, comise de către un susţinător înfocat al lui Trump?
Nu e nevoie să fii psihiatru pentru a înţelege că acel gen de ură şi de instigare a panicii care constituie arsenalul dlui Trump şi al politicienilor care-l susţin poate împinge oameni cu probleme mintale la acţiune. Însă psihologia şi neuroştiinţele ne pot oferi indicii importante privind puterea cuvintelor rostite de oameni influenţi.
Cunoaştem deja că expunerea repetată la discursul urii poate accentua prejudecăţile, după cum a confirmat anul trecut o serie de studii realizate în Polonia. El poate totodată desensibiliza indivizii la agresiunea verbală, în parte şi pentru că normalizează un comportament care în mod obişnuit ar fi fost condamnabil în societate.
În acelaşi timp, politicieni precum dl Trump, care aţâţă furia şi frica printre simpatizanţii lor, provoacă eliberarea unui val de hormoni de stres, cum ar fi cortizolul şi noradrenalina, şi activează nucleul amigdalian, centrul cerebral care percepe ameninţările. Doar un exemplu: un studiu care s-a concentrat pe „procesarea pericolului” a demonstrat că limbajul ameninţător poate activa direct amigdala. Acest lucru face mai dificil ca oamenii să-şi stăpânească emoţiile şi să gândească înainte de a acţiona.
Dl Trump a reuşit să-şi convingă simpatizanţii că America este o victimă şi că ne confruntăm cu un pericol existenţial din partea unor ameninţări imaginate, cum ar fi caravana migraţiei şi „ştirile false, false, dezgustătoare”.
Oare bărbaţii arestaţi pentru atacul din sinagogă şi atacurile cu bombă erau pe recepţie? Robert Bowers, de exemplu, pare să-i fi învinovăţit pe evrei că ajutau la transportarea unor membri ai caravanei migraţiei din America Centrală. Se pare că el considera că preşedintele nu mersese suficient de departe pentru a proteja ţara de invadatori. „Nu pot sta pe margine şi privi cum îmi este masacrat poporul”, a scris el pe internet înainte de răbufnirea sa criminală. Iar Cesar Sayoc Jr., acuzat că a trimis bombe prin poştă la CNN, reitera pe Twitter ideile lui Trump: „Iarăşi minciuni escrocherie Propagandă de la gunoiul jalnic jalnic CNN.”
Dar nu e nevoie să fii într-atât de dezaxat ca să fii împins la violenţă de o retorică incendiară. Cam oricare dintre noi ar fi susceptibil de aşa ceva, dacă circumstanţele necesare sunt întrunite.
Susan Fiske, psiholog la Princeton, şi colegii ei au arătat că neîncrederea într-un grup extern e legată de furie şi de impulsuri către violenţă. Este mai cu seamă valabil atunci când o societate se confruntă cu dificultăţi economice iar oamenii sunt făcuţi să-i vadă pe străini drept concurenţă pentru locurile lor de muncă.
Mina Cikara, psiholog la Harvard, şi coautoare al aceluiaşi studiu, mi-a spus că „atunci când un grup este pus în defensivă şi făcut să se simtă ameninţat, el începe să creadă că orice, inclusiv violenţa, este justificat.”
Şi mai este încă un lucru pe care îl face dl Trump pentru a facilita violenţa împotriva celor care-i displac: îi dezumanizează. „Aceştia nu sunt oameni”, a declarat el odată despre imigranţii ilegali suspectaţi că au legături cu bande. „Aceştia sunt animale.”
Cercetări făcute de dr Cikara şi alţii arată că atunci când un grup se simte ameninţat îi vine mult mai uşor să se gândească la oamenii dintr-un alt grup ca fiind mai prejos de oameni şi să aibă puţină empatie [identificarea subiectului cu obiectul cunoaşterii - n.trad.] faţă de ei - două condiţii psihologice care favorizează violenţa.
Un studiu realizat în 2011 de dr Fiske împreună cu un coleg a examinat „cunoaşterea socială” - abilitatea de a te pune în locul altcuiva şi de a-l identifica „pe celălalt drept o fiinţă umană, făcând obiectul unui tratament moral”. S-a constatat că subiecţii acestui studiu s-au dovedit a fi lipsiţi în aşa măsură de empatie faţă de dependenţii de droguri şi persoanele fără adăpost încât le-a fost dificil să-şi imagineze cum gândesc şi ce simt acei oameni. Examinând creierul prin procedeul rezonanţei magnetice, cercetătorii au arătat că imagini ale unor membri ai unor grupuri dezumanizate nu au activat regiunile creierului implicate în cunoaşterea social obişnuită, dar au activat în schimb cortexul insular, o regiune implicată în sentimentul de repulsie.
După cum scria dr Fiske: „Atât ştiinţa, cât şi istoria arată că oamenii îşi vor alimenta prejudecăţile şi vor acţiona în consecinţă în cele mai grave moduri atunci când acei oameni sunt supuşi la stres, presaţi de alţii ca ei sau primesc aprobare de la personaje cu autoritate să procedeze astfel”.
Deci atunci când cineva precum preşedintele Trump îşi demonizează adversarii, el i-ar putea plasa pe aceştia în afara limitelor empatiei, văduvindu-i de protecţie morală şi înlesnind atacarea lor.
Dacă mai aveţi încă vreun dubiu în privinţa puterii discursului politic de a incita violenţa fizică, gândiţi-vă la clasicul experiment realizat de Stanley Milgram, psiholog la Yale, care la începutul anilor '60 a studiat disponibilitatea unui grup de bărbaţi de a se supune unui personaj cu autoritate.
Subiecţilor li s-a spus să administreze şocuri electrice unui alt participant, fără ca ei să ştie că şocurile erau false. 65% dintre subiecţi au făcut ce li s-a spus şi au administrat cel mai puternic şoc, care dacă ar fi fost real ar fi putut fi letal. Concluzia este că putem fi uşor influenţaţi de autoritate pentru a le face un teribil rău altora - doar prin simpla primire a unui ordin.
Acum imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă preşedintele Trump i-ar fi chemat efectiv la arme pe susţinătorii săi. Vă e teamă? Ar şi trebui să vă fie.
Articol de Richard A. Friedman (profesor de psihiatrie clinică şi director al clinicii de psihofarmacologie de la Weill Cornell Medical College)- The New York Times (preluare Rador)
10
3
