Momentele de cumpănă din relaţiile de pe glob creează nişte amintiri-flash, crochiuri vii de pe scena de unde ne veneau veştile: declaraţii de război, asasinate, calamităţi naturale. Toate formează un album cu amintiri comune ce definesc fiecare generaţie.

HotNews.roFoto: Hotnews

În dimineaţa de noiembrie din 1990, când Margaret Thatcher a demisionat, eram la şcoală. Văd şi acum clasa. Profesorul a făcut un gest pe care nu îl mai făcuse până atunci: a deschis televizorul ca să vedem momentul plecării Doamnei de Fier din Downing Street. Nu aveam idee ce înseamna să ai un alt premier. Prietenii mei francezi spun că şi ei au simţit la fel în 1995, atunci când a demisionat François Mitterand după 14 ani la Palatul Elysée. A trebuit să treacă un timp ca să se obişnuiască să audă cuvintele "monsieur le president" adresate unei alte persoanel, scrie Rafel Behr în The Guardian, citat de Rador.

La fel va fi şi pentru generaţia de germani care încearcă acum să se obişnuiască cu ideea unei scene politice fără Angela Merkel. Ei însă nu trebuie să se obişnuiască peste noapte. Merkel a dat de înţeles că nu va căuta să fie realeasă ca preşedintă a partidului său, Uniunea Creştin-Democrată (CDU) - o funcţie pe care o ocupă din anul 2000. E cancelar din 2005 şi încă şi-ar putea continua activitatea în această funcţie, dar efectele declaraţiei de ieri fac ca ea să treacă de la funcţia de lider la cea de interimar.

Poziţia de-acasă a dnei Merkel a fost dificilă după ce alegerile de anul trecut au silit-o să formeze o instabilă coaliţie cu fragilul Partid Social Democrat (SPD). Acest parteneriat a făcut ca partidul de extremă dreaptă, Alternativa pentru Germania (AfD), să ajungă întâmplător drept principalul partid de opoziţie. Alegerile regionale care au urmat au reîntărit sentimentul de oboseală din politica de centru a Germaniei, în timp ce alegătorii s-au orientat spre periferie. Alegerile din Hesse, desfăşurate la sfârşitul săptămânii trecute, au fost câştigate de CDU, dar procentajul partidului a scăzut cu peste 11 procente. Şi SPD-ul a pierdut din sprijin, în timp ce Verzii şi AfD au avut rezultate remarcabile.

Germania se îndepărtează de "epoca Merkel". Va începe tranziţia, dar confirmarea e un far care încă mai săgetează Europa. Lungimea mandatului e doar o parte din întreaga poveste. Dna Merkel a văzut atâţia lideri din lume care au venit şi s-au dus. Tony Blair a fost primul ei omolog britanic. Ea l-a calificat pe David Cameron drept "un nepot distrat" din care a încercat să facă un european responsabil. Ea l-a avertizat să nu îi mai contracareze pe guralivii parlamentari eurosceptici, prezicând în mod corect că ei nu vor fi niciodată mulţumiţi. Nu a părut să se lase impresionată atunci când Theresa May a venit mai degeaba la prima lor întâlnire din 2016, nerenunţând la nimic şi recitând pe dinafară un scenariu pregătit dinainte.

Poate că dna Merkel o fi avut ocazia să se tot întrebe ce s-o fi întâmplat cu Marea Britanie de un bufon ca Boris Johnson a putut ajunge ministru de externe şi a putut fi înlocuit cu Jeremy Hunt, un om care ar trage cu uşurinţă semnul egal între UE şi URSS. Merkel şi-a petrecut copilăria în Germania de Est. Ea ştie care este diferenţa între democraţiile libere şi un stat-închisoare. Ea s-o fi întrebând încotro s-or îndrepta toţi oamenii ăştia?

În același timp, internaţionaliştii liberali britanici au admirat modul în care Merkel i-a primit pe refugiaţii sirieni şi au rămas uimiţi de capacitatea de ironie a istoriei: să pună făclia toleranţei şi a unei administraţii mondiale în mâinile unui cancelar german care să inspire siguranţă şi să ţină piept ca reper cultural unui conducător rasist şi demagog al Statele Unite.

În toată această pantomimă, Marea Britanie nu este un actor serios şi nici măcar capabil pe scena mondială. E un exemplu de caz de disfuncţionalitate politică, un circ menit să îi facă fericiţi pe populişti şi pe tirani şi un punct pe o listă care pe politicienii responsabili din Europa şi din SUA îi face să se îngrijoreze de starea de sănătate a democraţiei liberale. Această nelinişte este amplificată de perspectiva plecării dnei Merkel, chiar dacă pentru un timp ea ar părea inevitabilă.

În aceste vremuri de instabilitate, ea a fost ambasadoarea unei ere mai sigure, şi încă destul de recent încât să se poată ajunge la o comparaţie. Când ea va pleca, acea eră va deveni oficial de domeniul amintirii, condamnată doar la trecut, în faţa ei deschizându-se un hău imens. E ruşinos că Marea Britanie nu poate oferi sub nicio formă un candidat care să-l umple.

editorial Rafel Behr, The Guardian (preluare Rador)