Singurul lucru cu care toţi cei implicaţi în problema Brexitului vor fi cu siguranţă de acord e faptul că orice înţelegere cu care Theresa May s-ar întoarce de la Bruxelles va fi o umilinţă de ordin naţional. Chiar dacă premierul primeşte tot ceea ce cere, şi nimeni nu crede că se va întâmpla aşa, Marea Britanie va continua să se supună unor reglementări ale UE asupra cărora nu se va mai putea pronunţa fără să aibă o politică comercială independentă, izbindu-se mereu de negocieri mulţi ani de-acum încolo, potrivit The Times, citat de Rador.
Nu e de mirare că mulţi se îndoiesc că dna May va putea să-şi convingă cabinetul şi parlamentul să susţină orice acord convenit de ea cu Bruxelles-ul, dacă va putea ajunge vreodată la aşa ceva, şi că va putea alunga spectrul dezastrului pe care l-ar provoca lipsa unui acord. Se caută în continuare cu frenezie un plan B.
Aşa cum stau în prezent lucrurile, două planuri B se vehiculează prin Westminter, niciunul nefiind absolut convingător. Susţinătorii Brexitului au susţinut un acord de genul Canada-plus, adică, un acord de liber schimb care, în opinia lor, ar relua termenii conveniţi cu Canada în privinţa accesului la pieţe şi care ar apela la o tehnică vamală de ultimă oră pentru a reduce eventuale fricţiuni frontaliere cu UE şi ar permite Marii Britanii să-şi urmeze propria politică comercială independentă. Un alt plan, susţinut cu fervoare de fostul ministru Nick Boles, este deja cunoscut sub numele de "Norvegia, ulterior Canada".
Acest plan ar permite Marii Britanii să rămână membră a Zonei Economice Europene pentru o perioadă interimară, cu acces la piaţa unică de felul celui convenit cu Norvegia, până când se va negocia un acord pe termen lung asemănător celui convenit cu Canada. Dl Boles afirmă că astfel, Marea Britanie va putea părăsi oficial UE în luna martie, scăpând de atât de nepopulara politică agricolă comună, de cea legată de pescuit şi de jurisdicţia Curţii Europene de Justiţie cu perturbări minime pentru lumea afacerilor.
Cea mai evidentă obiecţie adusă ambelor planuri este faptul că niciunul dintre ele nu scapă Marea Britanie de hopul irlandez în faţa căruia e blocată dna May. Susţinătorii Brexitului vor pur şi simplu ca problema să dispară. Ei afirmă că cererea Europei, legată de un prag care să garanteze un comerţ fără probleme peste graniţa irlandeză indiferent care ar fi viitorul relaţiilor Uniunii Europene cu Marea Britanie, nu e altceva decât o stratagemă pusă la cale de Dublin şi de Bruxelles pentru a menţine Regatul Unit în uniunea vamală. Şi totuşi, ipoteză susţinută de ei, potrivit căreia orice fricţiuni ar fi eliminate prin tehnologie, nu ţine cont de faptul că în toată lumea nu există nicio frontieră vamală care să funcţioneze fără vreun control frontalier şi fără să aibă infrastructura necesară.
Pe de altă parte, dl Boles speră să evite problema irlandeză propunând ca Marea Britanie să accepte să rămână membru temporar al uniunii vamale, eliminându-se astfel necesitatea unui prag. Dar asta este exact ce a propus dna May şi ceea ce a respins vehement UE. E foarte greu de văzut în ce condiţii ar renunţa Bruxelles-ul şi Dublinul la cererea lor legată de prag: în definitiv, în opinia lor, guvernul britanic a acceptat nu o dată, ci de trei ori - în decembrie, în martie şi în textul convenit ca proiect al acordului de retragere - un prag care să asigure o frontieră lejeră în orice împrejurări. Mai mult ca orice altceva, se pune astfel problema dacă Regatul Unit poate fi crezut pe cuvânt.
Dar chiar lăsând la o parte problema frontierei irlandeze, ambele planuri B propuse suferă din cauza altor defecte. După cum sublinia săptămâna trecută Sir Ivan Rogers, fost ambasador la UE, problema cu acordul Canada-plus al susţinătorilor Brexitului e aceea că UE va avea idei foarte diferite de ceea ce ar însemna pentru ea acest plus. În schimbul unui asemenea acces la pieţe, UE s-ar aştepta ca Marea Britanie să accepte un mare număr de reglementări şi o marjă de manevră pentru alte domenii, cum ar fi locurile de muncă, mediul şi ajutoarele de la stat, ceea ce i-ar reduce din capacitatea de a putea promova o politică comercială independentă. Un acord de tip Canada-plus ar provoca perturbări de ordin economic pentru nişte avantaje pe termen lung limitate or, tocmai de aceea, cea mai mare parte a lumii afacerilor respinge un asemenea plan. Dar cel puţin el ar fi relativ uşor de negociat.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre propunerea dlui Boles legată de planul "Norvegia, ulterior Canada". În realitate, pentru a se alătura Zonei Economice Europene venind din afara UE, Marea Britanie va trebui mai întâi să depună o cerere la Asociaţia Europeană a Comerţului Liber (EFTA, asociaţie din care fac parte Islanda, Norvegia, Liechtenstein şi Elveţia, n. red.), care va trebui aprobată de toţi cei patru membri ai săi şi de însăşi Uniunea Europeană. Dar nu va fi tocmai uşor să aduci o ţară de talia Marii Britanii într-o organizaţie care în prezent serveşte interesele a patru ţări mai mici. De exemplu, s-ar putea ca Uniunii Europene să nu-i convină să permită Marii Britanii ca ea să beneficieze de marja de urgenţă vizând libera circulaţie a forţei de muncă, creată în beneficiul Liechtensteinului. S-ar putea totodată ca Bruxeles-ul să vrea ca instanţa EFTA să respecte şi mai strict hotărârile Curţii Europene de Justiţie pentru a împiedica Marea Britanie să devină un competitor avantajat.
În plus, nişte negocieri vizând intrarea în EFTA n-ar putea începe până când Marea Britanie nu devine o ţară din afara UE. Asta înseamnă că până şi un asemenea aranjament de tranziţie va avea nevoie de propriul acord, ceea ce, după cum UE a subliniat deja clar, nu va fi posibil decât dacă Marea Britanie acceptă un acord de retragere care să includă pragul irlandez. De ce s-ar chinui UE să negocieze un acord interimar propus de o coaliţie de parlamentari fără o idee clară despre rezultatul final şi care nu rezolvă problema-cheie care a îngreunat până acum realizarea acordului?
Adevărul e că, legal şi politic vorbind, ambele planuri B sunt imposibile. Asta naşte întrebarea: de ce atâţia politicieni se agaţă de aceste alternative fanteziste?
Un răspuns ar fi acela că ei nu vor să recunoască nici faţă de ei înşişi şi nici în faţa populației crudul adevăr: şi anume, că singurele alternative reale la orice ar fi capabilă să aducă de la Bruxelles dna May sunt fie lipsa unui acord, fie un a doilea referendum, care ar putea duce la anularea Brexitului. E timpul să nu ne mai prefacem că nu vedem asta.
The Times, preluare Rador
