Agitatorii și adversarii lor mărșăluiau prin oraș. Simboluri naziste purtate la vedere. Lozinci rasiste și antisemite saturau aerul. Brațe înălțate în salutul hitlerist. Sticle aruncate într-un restaurant evreiesc. Un om a murit; mulți alții au fost răniți. Poliția nu era capabilă să-i separe pe combatanți. Charlottesville, Virginia, în august 2017? Nu, Chemnitz, la sfârșitul lunii trecute: un oraș cu 120.000 de locuitori din fosta Germanie de Est, potrivit Wall Street Journal, citat de Rador.

HotNews.roFoto: Hotnews

Pe 25 august grupuri de dreapta au ieșit în stradă ca urmare a presupusei ucideri a unui localnic de către doi imigranți arabi. Ciocnirea a avut loc într-un moment tensionat, în care coaliția fragilă a cancelarului Angela Merkel se scufundă în sondaje. Dacă astăzi ar avea loc alegeri, guvernul și-ar putea pierde majoritatea. Oricât de oribile vor fi fost ciocnirile dintre antifa și neo-naziști la Charlottesville, numai cineva nesănătos la cap ar fi putut susține că SUA se afundă în fascism.

Însă istoria continuă să hăituiască Germania. Chiar și după 70 de ani de dezvoltare democratică neîntreruptă, leitmotivul zilei este aici Weimar: întâiul experiment al Germaniei cu un sistem politic popular după primul război mondial. Experimentul nu a durat decât 14 ani și s-a prăbușit în 1933 în mâinile lui Hitler. Astăzi, un editorialist al revistei Stern vede Germania ajunsă într-un „punct de cumpănă”, gata să degenereze într-un „stat eșuat”.

Cotidianul Frankfurter Rundschau trâmbițează: „Berlinul se transformă în Weimar”. Și un istoric de la [Universitatea] Princeton, Harold James, invocă „spectrul Weimar-ului”. Tagma analiștilor stârnește agitație. În cazul de față, analogia cu Weimar este la fel de convingătoare ca teoria Pământului plat. Nici măcar una dintre condițiile care au conspirat la uciderea democrației germane în anii '20 nu este prezentă în Republica Federală a zilelor noastre.

Să începem cu contextul internațional care a transformat Republica de la Weimar într-un stat-paria încercuit. Deși marile puteri au contribuit din belșug la vina declanșării primului război mondial, Tratatul de la Versailles a îndesat întreaga responsabilitate pentru conflagrație în cârca defunctului Imperiu Wilhelmin. Pacea punitivă impusă de învingători a forțat Germania să cedeze teritorii în est, astfel încât până și partidele democratice ale țării au ajuns curând să adopte o agendă revanșardă.

Totuși, a amenința cu răsturnarea ordinii de după război nu e o bună modalitate de a-ți câștiga prieteni. Consecințele economice ale păcii au fost letale, iar reparațiile de război astronomice pe care Berlinul a fost forțat să le plătească au continuat să-i saboteze revenirea economică. Armata germană a fost redusă la 100.000 de trupe. Lipsiți de apărare, germanii au privit umiliți cum francezii le ocupă nucleul industrial al țării, bazinul Ruhrului, din 1923 până în 1925.

Hiperinflația a pauperizat atât clasa muncitoare germană cât și pe cea mijlocie. Economia abia reușise să se ridice din nou pe picioare când a lovit Marea Criză din 1930, condamnând 30% din forța de muncă să supraviețuiască doar cu un ajutor social mizer de la stat. Scena politică internă oferea condițiile perfecte pentru ascensiunea partidelor comunist și nazist, care au măcinat democrația fragilă și de la stânga și de la dreapta.

În 1928 partidul nazist se sforțase din răsputeri să obțină mai puțin de 3% din voturi; în 1932 a câștigat de 14 ori mai multe. Comuniștii și-au dublat și ei procentul. Germania devenise neguvernabilă, un stat eșuat. Guvernele rezistau, în medie, opt luni. Acum comparați orfanul abandonat de la Weimar cu copilul-minune al Republicii Bonn-Berlin, succesoarea celui de al Treilea Reich, fondată în 1949.

În loc să fie secătuiți de reparații de război, succesorii lui Hitler au profitat de Planul Marshall, care le-a repornit forțat economia. În locul unui protecționism feroce a existat liberul schimb. Astăzi țara este încercuită numai de prieteni, o premieră în istoria Germaniei. 14 milioane de refugiați de pe teritoriile germane încorporate de URSS și Polonia au fost reintegrați rapid în anii '50, împreună cu cei expulzați din restul Europei de Est.

Astăzi 72% dintre germani afirmă că sunt fericiți să trăiască în democrație. Având în vedere acest miracol, marșurile de la Chemnitz ar trebui să fie privite ca acela de la Charlottesville: hidoase, rușinoase și terifiante, dar nu o amenințare la adresa țesutului democratic. Cum nu este nici partidul de dreapta anti-imigrație Alternativă pentru Germania, cu toate că a sărit la 13% la alegerile de anul trecut.

Asta înseamnă că partidele consacrate dispun de 87%. În 1932 naziștii și comuniștii aveau împreună peste jumătate din vot. În Republica de la Weimar tot ce putea să se întâmple rău chiar s-a întâmplat, și astfel republica a murit de o supradoză de probleme. Germania contemporană suferă de o singură afecțiune serioasă: imigrația necontrolată prin granițele ei poroase. Aceasta e problema care a dat naștere Alternativei, plus huliganii aferenți împopoțonați cu simboluri naziste, la fel ca cei de-o seamă cu ei din SUA.

Astăzi nu mai există o asemenea supradoză de probleme. Berlinul nu poate stopa complet imigrația nedorită - nici o țară n-o poate face. Însă guvernul Merkel și-a învățat lecția după ce a primit un milion de imigranți în 2015, declanșând astfel insurecția de dreapta. Numărul de noi imigranți a scăzut la un nivel ce poate fi gestionat, de 13.000 pe lună, minus cei vreo 2.000 care sunt expulzați lunar din țară.

Democrații de la Weimar și-ar fi pierdut mințile de bucurie dacă ar fi fost obligați să se confrunte doar cu greutățile dnei Merkel.

Wall Street Journal (preluare Rador)