Cei doi preşedinţi au câteva lucruri în comun. Amândoi iubesc puterea, dar pe niciunul nu-l interesează guvernul. Amândoi se tem de ameninţările la legitimitatea lor şi detestă să dea socoteală pentru declaraţiile şi acţiunile lor. Amândoi mint de obicei ca să-şi exhibe puterea şi devin opaci când sunt luaţi la întrebări. Dar, după cum a demonstrat conferinţa comună de la Helsinki, stilul lor este diferit. Ambii reacţionează agresiv la întrebări, dar, în timp ce Donald Trump dă înapoi şi cere precizări, Vladimir Putin atacă şi ameninţă, potrivit The New Yorker, citat de Rador.
Diferenţa se poate vedea cel mai clar în modul în care Trump şi Putin au răspuns unei întrebări care, practic, era aceeaşi: Pe cine credeţi? (Oh, ironia - şi inutilitatea - de a întreba doi mincinoşi recunoscuţi în ce anume îşi investesc încrederea!) Trump a izbucnit furios: "Există anumite grupuri care se întreabă de ce FBI-ul nu a luat niciodată serverul. De ce nu l-au luat? De ce i s-a spus FBI-ului să părăsească birourile Comitetului Naţional Democrat?" Trump se arată confuz, creând totodată confuzie: nu ştim la ce server anume se referă, la ce incident se referă şi avem senzaţia că nici el nu ştie despre ce-i vorba. Într-adevăr, pe măsură ce accesul său de agresivitate a continuat, principala plângere care a reieşit a fost cea legată de lipsa de informaţii - probabil, existente în emailurile dispărute ale lui Hillary Clinton.
Răspunzând unei întrebări anterioare, Putin s-a arătat mai categoric: "Cât despre întrebarea legată de cine poate sau nu poate fi crezut sau dacă poate fi crezut cineva, răspunsul este: nimeni nu poate fi crezut. De unde v-a venit ideea că preşedintele Trump ar avea deplină încredere în mine sau eu în el? El apără interesele Statelor Unite. Eu apăr interesele Federaţiei Ruse". (Traducerea originală din limba rusă îmi aparţine). Cu alte cuvinte, Putin a spus că "amândoi minţim din interes strategic. Adevărul nu există. A şti e o iluzie.
Stabilind că s-ar putea ca tot ce spune el să fie o minciună, Putin a continuat să nege amestecul rus în campania electorală americană. La fel ca Trump, el a creat senzaţia de ireal, dar, spre deosebire de Trump, el şi-a anunţat clar inteţiile chiar de la început.
A propos de tot sau de nimic, Putin a mai spus: "Am lucrat în serviciul de informaţii şi ştiu cum se leagă asemenea cazuri". Asta a fost o altă declaraţie care să stabilească faptul că nimic nu poate fi crezut, inclusiv, pare-se, activitatea lui Putin de pe vremea când era spion.
Numai Putin poate şti ce era adevărat pe-atunci şi ce nu - asta, cu condiţia ca el să se creadă pe sine.
După care Putin a părut să recunoască un lucru extraordinar: că a dorit ca Trump să câştige alegerile din 2016. Să fi renunţat el oare la ceva ce negase atâta vreme? Deloc. A făcut exact ce făcuse în trecut, ca atunci când a recunoscut prezenţa trupelor ruseşti în Ucraina după ce o negase mai bine de un an. Putin a stabilit că nimic nu e adevărat cu excepţia capacităţii lui de a putea spune ce vrea, când vrea.
El poate afirma, de exemplu, că omul de afaceri americano-britanic Bill Browder, promotorul unui set întreg de sancţiuni antiruseşti, a contribuit cu 400 milioane de dolari la campania lui Hillary Clinton. Este o aiureală comparabilă cu afirmaţiile lui Trump legate de mulţimea de oameni adunată cu ocazia învestirii sale şi de milioanele de imigranţi ilegali care au votat, dar, spre deosebire de Trump, Putin îşi spune minciunile pe un ton sec, birocratic. Negările lui Trump sună isteric; Putin dă senzaţia unei irealităţi plicticoase şi fără speranţă. Asta face ca Putin să pară extrem de competent, mult mai sigur pe el şi mai autoritar decât Trump.
Inspirată de Putin, presa rusă a adoptat un ton sec şi birocratic în relatările despre întâlnire, trâmbiţând victoria lui Putin prin fraze sforăitoare care aminteau de relatările de pe vremea sovieticilor. În sine, asta demonstrează că Putin a făcut ceea ce promisese de atâta vreme: să redea Rusiei grandoarea superputerii de pe vremuri şi să-l facă pe preşedntele american complice la difuzarea unei poveşti cinice, inutile şi intenţionat false.
Articol de Masha Gessen, The New Yorker (preluare Rador)
