Guvernul conservator al premierului Theresa May din Regatul Unit trece printr-o criză. Însă demisiile care l-au zdruncinat în ultimele zile - chiar și aceea a lui Boris Johnson, până recent secretarul ei de externe obsesiv de ambițios - riscă să ne orbească în fața unui adevăr simplu: marele motiv pentru care partidul dnei May are atâtea probleme din cauza Brexit-ului este acela că el este hotărât să pună capăt, cu orice preț, „liberei circulații a persoanelor” care, chiar și pentru acele țări europene din afara Uniunii Europene, este o condiție necesară pentru a face parte din piața unică a blocului, scrie New York Times, citat de Rador.

Imigratie Marea BritanieFoto: Wikipedia

De ce sunt conservatorii britanici atât de porniți să mențină acest curs, în ciuda faptului că accesul la respectiva piață este vital pentru prosperitatea țării pe care ei o guvernează? Pentru că promisiunea de a „prelua înapoi controlul” asupra frontierelor țării lor a devenit gradual răspunsul standard al partidului în privința unei provocări pe care atât de multe partide europene de centru-dreapta tot încearcă s-o rezolve de un deceniu sau chiar mai mult.

Ascensiunea insurecțiilor naționaliste anti-imigranți care pretind că reprezintă „poporul” împotriva unui establishment politic corupt și nepăsător are profunde rădăcini de ordin economic, politic, social și cultural. Însă reacția partidelor europene tradiționale conservatoare, liberale și creștin-democrate se poate rezuma la numai patru abordări, destul de superficiale și totodată ineficiente. Numai dacă centrul-dreapta va accepta pe deplin evidența că toate acestea sunt niște fundături, atunci va putea el să înceapă să găsească modalități mai bune, mai creative și probabil mai combative de a aborda provocarea cu care se confruntă.

Prima abordare este aceea de a se încerca ignorarea dreptei populiste radicale - și chiar de a fi tratată ca un soi de paria. În esență, asta este ceea ce au făcut ani de zile Uniunea Creștin Democrată din Germania și Moderații din Suedia. Într-un final, n-a funcționat.

Partidul de extrema dreaptă anti-imigranți Alternativă pentru Germania a obținut un remarcabil 13% la alegerile federale de anul trecut. Popularitatea în creștere a partidului a speriat atât de tare partenerul mai mic de coaliție al cancelarului Angela Merkel, Uniunea Creștină Socială din Bavaria, încât șeful acesteia, Horst Seehofer, a ajuns recent periculos de aproape de a demisiona în semn de protest față de presupusa inacțiune a cancelarului în această chestiune - o demisie care ar fi putut duce foarte ușor la prăbușirea guvernului.

Pe de altă parte, faptul că Suedezii Democrați își au originea în mișcarea supremației rasei albe din „subsolul” politic al țării nu i-a împiedicat să-și adjudece 13% din voturi la alegerile generale din 2014. Mulți prezic că ei vor evolua chiar și mai bine anul acesta, chiar și după tentativele actualului guvern de a întări controlul la granițe.

A doua abordare încercată de centru-dreapta este aceea de a adopta o poziție mai dură în privința migrației și multiculturalismului, promițând să le facă viața mai grea acelora care vor să imigreze și acelora care deja au imigrat. Țările în care centrul-dreapta a încercat această variantă sunt Franța, Olanda, Danemarca - și Regatul Unit.

Din nou, însă, rezultatele n-au fost tocmai impresionante: Frontul Național de extrema dreaptă a ajuns până în turul doi al alegerilor prezidențiale franceze din 2017. Partidul Libertății din Olanda, la fel de extremist și el, nu a dispărut. Partidul Popular Danez a devenit al doilea partid ca mărime din Danemarca, obținând 21% la alegerile generale din 2015 - moment la care și-a reluat rolul deja jucat în 2001-2011, anume de a garanta supraviețuirea unui guvern minoritar condus de centru-dreapta.

În Regatul Unit, decizia Partidului Conservator de a încerca să ia prin învăluire pe la dreapta partidul populist de dreapta radicală UKIP, care sub Nigel Farage (mare admirator al lui Donald Trump) a contribuit la materializarea Brexit-ului, nu a reușit să producă decât o victorie à la Pirus. E drept, rezultatele electorale ale UKIP s-au prăbușit la doar 2% în 2017, de la 13% în 2015. Însă, prin alienarea alegătorilor mai bine educați și mai liberali, dna May a sfârșit prin a-și pierde majoritatea parlamentară. De atunci, ea a fost forțată să se bazeze pe ajutorul evangheliștilor nord-irlandezi pentru a putea rămâne la putere - iar acum, având în vedere neînțelegerile din cadrul propriului ei partid, nici măcar acest ajutor s-ar putea să nu fie suficient.

Cea de a treia abordare duce la un nivel mai sus acest gen de aranjamente de sprijin. Încă de la cumpăna secolelor, partidele de centru-dreapta din Austria și Italia au fost periodic implicate în coaliții în toată regula alături de partide populiste de dreapta radicală - cel puțin în parte și în speranța că procedând astfel îi vor expune pe cei din urmă drept niște demagogi incapabili să-și pună în practică retorica hiperbolică. Rezultatul? Politicile privind migrația și multiculturalismul au devenit tot mai dure, fără a se realiza mare lucru - cel puțin pe termen lung - în privința erodării poziției populiștilor.

Anul trecut Partidul Popular Austriac, nominal creștin-democrați, s-a simțit obligat să-i invite pe competitorii săi radicali, Partidul Libertății, să intre în guvern pentru a doua oară. Iar consecințele în materie de politici au devenit acum clare: statul a primit puterea de a confisca bani și celulare de la solicitanții de azil și plănuiește acum să reducă ajutoarele sociale pentru imigranții care nu trec testele de limbă și să interzică portul basmalelor pentru fetele mai mici de 10 ani. În Italia, Forza Italia a lui Silvio Berlusconi a obținut la alegerile generale de anul acesta mai puțin decât La Liga, al cărei lider, Matteo Salvini, este în prezent ministrul de interne al țării și omul responsabil de recentul refuz al Italiei de a permite ambarcațiunilor transportând solicitanți de azil disperați să ancoreze în porturile ei.

Cea de a patra și ultima abordare este și cea mai radicală dintre toate. În loc de a încerca să izoleze insurecția dreptei radicale populiste, să împrumute elemente de la ea sau să guverneze împreună cu ea, un partid de centru-dreapta s-a transformat el însuși într-o formațiune populistă. Asta s-a întâmplat efectiv în Ungaria, unde Fidesz-ul lui Viktor Orbán s-a metamorfozat pe parcursul ultimului deceniu dintr-un partid aparent tradițional și prietenos cu piața într-un campion ultranaționalist al frontierelor închise și „democrației iliberale”.

A funcționat? Ei bine, doar până la un punct. În Ungaria, în ciuda eforturilor dlui Orbán (sau, cine știe, în parte și pentru că el a mutat centrul de greutate al sistemului atât de mult la dreapta) Jobbik, care este încă în mare măsură un partid de extrema dreaptă, în ciuda unor tentative recente de a se prezenta mai respectabil, a luat totuși 19% din vot în 2018 - în scădere doar cu 1% față de cea mai bună performanță a sa, înregistrată cu patru ani mai devreme. Iar prețul plătit a fost unul cam mare.

Așadar, a încerca să bați o insurecție populistă de dreapta radicală transformându-te tu însuți într-una - sau adoptându-i agenda ori invitând-o chiar să participe la guvernare - se dovedește a fi o strategie sortită de la bun început eșecului. La fel de important, ea vine și cu un cost etic enorm, precum și cu unul economic. După cum spune Biblia: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” Aceasta este o întrebare pe care politicienii de centru-dreapta ai Europei (și poate și omologii lor republicani din SUA) trebuie să și-o pună cu seriozitate, și cât mai repede.

Articol de Tim Bale (profesor de științe politice la Universitatea Queen Mary din Londra; specialist în mișcări de dreapta și partide conservatoare), NY Times - preluare RADOR