În urma summit-ului de la Singapore dintre preşedintele american Donald Trump şi liderul suprem al Coreii de Nord, Kim Jong-un, reporterul BBC Anthony Zurcher a susţinut că politica internaţională a fost "brusc inversată". Trump, de asemenea, susţine că se desprinde de trecut, în timp ce criticii lui îl pedepsesc pentru încălcarea credinţei într-o ordine mondială tradiţională condusă de SUA, erodând alianţele şi punând pe jar adversarii. Aceste afirmaţii sunt hiperbolice. Acestea reflectă unele dintre cele mai grave semne ale erei Trump: un climat politic încins, de spectacol şi teatru, o preocupare nesănătoasă pentru o optică de angajamente materiale dure, o neglijare a constrângerilor asupra preşedinţiei şi o reflectare superficială a trecutului. Controlul adecvat al politicii externe a Statelor Unite sugerează ceva foarte diferit: marea strategie americană persistă în tăcere, scrie The Conversation, citat de Rador.
O clasă influentă şi coerentă de experţi în politica externă - descrisă de fostul consilier adjunct pentru securitatea naţională, Ben Rhodes, ca "o bulă" - încă domină şi defineşte discuţia strategiei de securitate naţională a Statelor Unite. Acest lucru împiedică guvernul să reevalueze în mod serios fundamentele statalităţii Statelor Unite şi, în schimb, îngreunează şi mai tare revizuirea lor. Graţie acestei elite, Trump, demagogul neortodox, poate fi capabil să provoace daune şi să semene îndoieli, dar în cele din urmă îi va fi greu să schimbe fundamentele. Linia de fond despre această preşedinţie, până acum, este că, deşi candidatul Trump a ameninţat că va guverna ca un "izolaţionist", preşedintele Trump nu face aşa ceva. Oricât a ameninţat el că va rupe alianţe, va pune capăt războaielor de construire a naţiunilor şi va tolera sau chiar va încuraja proliferarea nucleară, administraţia sa îşi dublează fundamental eforturile pentru întâietate - ideea că SUA ar trebui să-şi asigure o poziţie de dominaţie globală. Şi, ca un scurt turneu prin teatre deja clasificate drept centre critice ale puterii de către guvernele americane arată că acelaşi model vechi se menţine.
America în prim-plan
Deşi abordarea diplomatică a lui Trump faţă de Coreea de Nord este o improvizaţie bizară după standardele predecesorilor săi, scopul este în întregime tradiţional: de a inversa nuclearizarea Coreei de Nord, atât pentru a împiedica un regim ticălos să producă o bombă care să poată fi livrată, cât şi pentru a împiedica potenţialii aliaţi nucleari ai SUA să îşi piardă încrederea în umbrela nucleară a SUA, şi pentru a menţinerea libertatea de acţiune a Americii. În timp ce lumea a urmărit summit-ul remarcabil de scurt de la Singapore, Statele Unite şi-au consolidat eforturile de a opri tentativele Chinei de hegemonie în Asia, avertizând că ar putea ataca insulele artificiale din Marea Chinei de Sud şi ameninţând să trimită vase de război prin Strâmtoarea Taiwan. În ciuda fricţiunilor la nivel înalt de la G7, Trump a crescut, nu a coborât, angajamentele ferme ale Americii faţă de NATO. Trump a crescut numărul de desfăşurări americane pe flancul estic al NATO, a majorat cu 40% bugetul Iniţiativei Europene de Reasigurare şi a aprobat vânzările de rachete Patriot către Polonia şi România, şi de arme letale către Ucraina, pentru a sprijini eforturile împotriva separatiştilor pro-ruşi.
Administraţia lui nu a pus capăt opoziţiei Americii faţă de aventurismul rusesc, ci a întărit-o; în ciuda plângerilor legate de antagonismele lui Trump cu aliaţii, legăturile Washingtonului cu statele din Europa de Est sunt acum mai strânse. Trump a întărit, nu a diminuat, angajamentul Americii faţă de războiul NATO în Afganistan. Trump a bombardat de două ori principalul client al Rusiei din Orientul Mijlociu, Siria, şi a numit critici ai preşedintelui rus Vladimir Putin la fiecare post important de securitate naţională. La fel ca în NATO, şi în Orientul Mijlociu. Trump sprijină cu fermitate Arabia Saudită, un vechi stat client al SUA şi bastion al dominaţiei americane în Golf, şi a întărit alinierea SUA cu Israelul. În ciuda ccampaniei împotriva implicării americane în Golf atunci când candida, Trump a crescut numărul trupelor americane şi al personalului civil în regiune cu 33%. Deşi decizia Trump de a renunţa la acordul nuclear iranian a declanşat o dezbatere intensă în politica externă a Statelor Unite, ambele părţi ale dezbaterii au dorit să continue întâietatea americană în Golf, una preferând denuclearizarea iraniană după sancţiuni economice severe, cealaltă favorizând o confruntare mai generală pentru a reduce influenţa geopolitică a Iranului. În ceea ce priveşte comerţul, impunerea de tarife de către Trump poate fi bruscă şi nedorită, dar nu este o deviere de la "ordinea" de după război. Statele Unite au practicat protecţionismul în grade diferite, fără echivoc, sub Reagan, Bush şi chiar Clinton; de la criza financiară globală din 2008, SUA au fost ceea ce firma de avocatură globală Gowling WLG a numit un "susţinător pe termen lung, prolific, al politicilor protecţioniste".
În fruntea lumii
Astăzi, preferinţele în relaţiile internaţionale personale ale lui Trump, aşa cum le exprimă el, rămân în mare măsură în concordanţă cu retorica sa de campanie: o suspiciune asupra angajamentelor alianţei, o viziune tranzacţională a alianţelor şi relaţiilor comerciale ale Americii şi o sensibilitate faţă de lumea care exploatează bunăvoinţa SUA. Cu toate acestea, până acum, administraţia sa a menţinut o politică externă tradiţională în fapte, dacă nu în vorbe. În fine, preşedinţii nu pot face politică externă prin dictate; pentru supravieţuirea lor, trebuie să delege şi să menţină un grup stabil de consilieri. Iar aceşti consilieri au venit toţi dintr-un mediu principial ospitalier cu tradiţionalismul. Baza de talent experimentat este plină de cei care cred în întâietatea Americii; chiar şi atunci când Trump îi dă la o parte pe cei mai duri dintre aceştia, el numeşte unii chiar mai intransigenţi. În orice caz, tânguielile legate de apusul unei superputeri întemeiate pe reguli, comerţ liber şi democraţie se bazează pe o fantezie a-istorică.
Înainte de Trump, comportamentul american pe plan internaţional a fost amestecat: uneori, constrângând aliaţii, negociind cu tiranii şi subminând democraţii. Rezultatul este că Trump nu a modificat arhitectura generală a poziţiei de putere a Americii. O schimbare este posibilă, dar numai prin combinarea unor şocuri destul de severe pentru a contesta status quo-ul şi numai cu un preşedinte dispus să suporte costurile de revizuire a acestuia. Până atunci, principiul fundamental al întâietăţii Americii este aici şi aici rămâne. Trump nu s-a abătut de la angajamentul Americii faţă de poziţia ei de top. Mai degrabă, în termeni îndrăzneţi, el oferă întâietatea fără eufemism.
editorial The Conversation, preluare Rador
