The Times: Sultanul modern al Turciei n-ar trebui să ne sperie

de I.B.     HotNews.ro
Joi, 21 iunie 2018, 1:56 Actualitate | Internaţional


Recep Erdogan
Foto: pixabay.com
O analiză a reportajelor despre alegerile prezidenţiale transmise de principala televiziune de stat din Turcia demonstrează că, luna trecută, lui Recep Tayyip Erdoğan i-au fost rezervate 105 minute, comparativ cu cele 37 de minute rezervate principalului său contracandidat şi cu cele 18 secunde rezervate lui Selahattin Demirtaş, candidatul unui partid kurd, care acum este şi la închisoare. Aşadar, sorţii sunt în favoarea lui Erdoğan, cel care, la sfârşitul acestei săptămâni, va căuta nu doar să fie reales, ci şi să devină un preşedinte cu autoritate executivă, un sultan modern, potrivit The Times, citat de Rador.

E un proces care se aseamănă cu ascensiunea şi consolidarea puterii lui Vladimir Putin. Jurnaliștii cârcotaşi au fost reduşi la tăcere, opoziţiei i s-au eliminat liderii şi totuşi, ceva dăinuie încă în democraţia turcă. S-ar putea ca Erdoğan să nu obţină o victorie categorică şi să fie forţat să suporte un al doilea tur de scrutin, un tur din care, potrivit sondajelor, el va ieşi victorios.

Organizaţia sa politică, partidul islamist AKP, ar putea fi pusă la colţ de o coaliţie a partidelor de opoziție, caz în care preşedintele Erdoğan va cere organizarea unor noi alegeri parlamentare până când el va obţine rezultatul dorit. El trebuie să lupte pentru victoriile sale într-un mod care pentru Putin nu a fost necesar. Dar amândoi stârnesc o anume nelinişte.

Principala întrebare care se pune este cum intenţionează Erdoğan să-şi exercite puterea. Singura cale logică pentru un om puternic ca el este să devină capul unui război, să păzească graniţele şi să-şi impună autoritatea într-o perioadă când Orientul Mijlociu pare să rămână divizat şi pentru următorul deceniu. El va intra într-un club select.

Cei mai mulţi dintre dictatori depind de câte ceva: (preşedintele) Sisi al Egiptului îşi ţine în şifonier uniforma de general, dar depinde de banii saudiţilor. Dictatorii hoţi din Asia Centrală depind de nişte vajnici miniştri de interne ca să-şi poată prelungi dinastiile. Xi Jinping al Chinei se uită mereu peste umăr, atent la armata-i conservatoare.

Totuşi, Erdoğan şi Putin nu răspund în faţa nimănui şi pentru nimic, cu excepţia pieţelor mondiale. Este destul de clar că, dacă şi când Erdoğan va câştiga alegerile, el va trebui să-şi instaleze o echipă competentă de manageri într-ale economiei. În acest an, lira a pierdut aproape o cincime din valoare comparativ cu dolarul. Erdoğan dă vina pe maşinaţiile străinătăţii, dar nu e crezut: 40,7% dintre turci afirmă că economia nu este bine gestionată.

Pentru dictatori, războiul este o prelungire a politicii "cu muşchi" şi, desigur, o convenabilă diversiune pentru a acoperi eşecurile politice. Aşadar, atenţie la Erdoğan, care a schimbat relaţiile dintre guvern şi armată. În 2007, atunci când generalii au încercat să împiedice un candidat AKP să devină preşedinte, Erdoğan şi AKP s-au unit cu adepţii prelatului Fethullah Gülen ca să poată ţine armata în hăţuri. A fost necesară lovitura de stat eşuată din 2016 pentru ca el să-şi împrăştie hăţurile prin toate serviciile armatei; cu acea ocazie, Erdoğan a eliminat orice ofiţer care a avut vreo legătură cu Gülen, aflat acum în exil. Loialitatea faţă de Erdoğan a devenit singurul criteriu de promovare, iar armata a intrat efectiv în "cutia cu scule" a preşedintelui.

Kurzii rămân pentru el obiectivul nr.1, iar Erdoğan trece peste orice ca să-i zdrobească. În nordul Irakului, mii de soldaţi turci încearcă să deschidă un coridor ca să distrugă presupusul cartier general al Partidului Muncitorilor din Kurdistan (OKK), insurgenţii maoişti hotărâţi să divizeze republica. Turcii apelează la avioane F-6, la helicoptere de atac şi la drone armate şi caută să obţină un ajutor din partea Iranului, având în vedere că "ascunzătoarea kurdă" se află în triunghiul muntos dintre Turcia, Iran şi Irak. Mai exact, o ţară NATO bine înarmată face front comun cu Iranul, duşmanul declarat al SUA şi al Israelului.

În acelaşi timp, în nordul Siriei, Erdoğan vrea să se asigure că kurzii nu vor putea ocupa teritoriul pentru care luptă. Şi face asta, nu doar mobilizând acolo soldaţi turci sau susţinuţi de turci, ci şi deschizând, în mod bizar, oficii poştale turceşti. El numeşte totodată muftii, instruieşte sirieni pentru o poliţie paralelă, deschide şcoli şi universităţi. Intenţia este aceea de a elimina cultura kurdă înainte ca Siria să ajungă eventual divizată.

În Libia, Erdoğan acordă sprijin guvernului de la Tripoli. În acelaşi timp, tensiunile cu Grecia se agravează. Ankara suspendă un acord bilateral pe tema migraţiei din cauza refuzului Atenei de a extrăda opt ofiţeri turci care au cerut azil acolo. Comandourile turceşti au fost puse în stare de alertă.

Nu e de mirare că Turcia are nevoie de o armată atât de mare, una dintre cele mai mari din cadrul NATO. Sub Erdoğan, ea e transformată în forţa sa personală de expediţie, o forţă care trebuie să fie gata să îi pună în aplicare mai degrabă politica externă decât să răspundă intereselor de securitate naţională.

Erdoğan e animat de resentimentele sale faţă de Occident şi de suspiciunile legate de interesele acestuia. Acum, iată şi o idee: să recunoaştem că, în pofida greşelilor, noi împărtăşim o parte din obiectivele lui. El doreşte o zonă de siguranţă între nordul Siriei şi Turcia; asta dorim şi noi. Vrea să obţină mai mulţi bani şi să se bucure de mai mult respect pentru că găzduieşte peste 3 milioane de refugiaţi sirieni. Destul de corect! PKK nu este doar duşmanul Turciei, el se află şi pe lista noastră cu terorişti. Cât despre Libia, el susţine un guvern sprijinit de ONU; şi noi dorim ca ţara să fie eficient administrată, cel puţin ca să poată stăvili fluxul refugiaţilor din Africa Sub-Sahariană.

Nu va fi niciodată uşor să-l facem pe Erdoğan să înţeleagă cum funcţionează democraţia, dar să nu fim ipocriţi. În unele privinţe, multe cruciale, într-un Orient Mijlociu ameninţat de prăbuşire, interesele lui coincid cu ale noastre.

Acum câteva zile, un reporter din Turcia l-a descoperit pe Muhamad Sheikhuni, un refugiat sirian în vârstă de 35 de ani, unul dintre cei 55.000 de refugiaţi cărora li s-a acordat cetăţenie turcă. Desigur, noi încă ne certăm pe cotele noastre mici. Muhamad candidează pentru parlamentul turc. Ca să fie sigur că va câștiga un fotoliu, el şi-a schimbat numele în Erdoğan.

Articol de Roger Boyes - The Times (preluare RADOR)


















1899 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version