În curând, poate chiar în timp ce citiţi aceste rânduri, preşedintele Trump va lansa un atac cu rachete asupra Siriei. S-ar putea să fie mic; s-ar putea să fie mare. S-ar putea ca în el să fie implicate avioane franceze şi britanice, dar şi rachete ale SUA. Oricum ar fi, asta îi va permite lui Trump să-şi proclame victoria şi să îşi laude propria dârzenie, probabil, pe Twitter. (Acolo şi-a lansat el miercuri avertismentul pe tema rachetelor: "Pregăteşte-te, Rusia, pentru că vor veni, drăguţe, noi şi 'isteţe'!") Dar atacul nu va avea un efect prea mare din cauză că nu este legat de o strategie clară şi coerentă, potrivit rador, care citează Los Angeles Times.

Atacul cu rachete va atinge un obiectiv de mai mică importanţă: va reaminti normele internaţionale care interzic uzul armelor chimice. E un lucru bun. Dar care nu va schimba prea mult situaţia de la faţa locului. Nu va modifica în vreun fel cursul războiului din Siria care durează de şapte ani şi pe care Bashar Assad îl câştigă cu ajutorul Rusiei şi Iranului. Nu va asigura nici măcar protecţia civililor sirieni în faţa unor viitoare atacuri cu arme chimice.

În tot acest atac e vorba mai ales despre noi - în special iritarea preşedintelui provocată de faptul că "linia roşie" anunţată de el a fost ignorată - şi nu despre ei. În cel mai bun caz, atacul cu rachete al lui Trump va fi menit să-l pedepsească pe Assad pentru că a folosit arme chimice într-o zonă plină de copii şi să-l împiedice să mai facă asta. După cum a constatat şi Obama, nu există soluţii uşoare pentru Siria, ca să nu mai vorbim de victorii uşoare.

Dar preşedintele sirian, "animalul Assad" cum e numit el în mesajele lui Trump de pe Twitter, doreşte să amortizeze pedeapsa. El a dovedit asta după un atac cu rachete al SUA lansat asupra unei baze aeriene siriene, anul trecut. Şi atacul acela fusese menit să-l facă pe Assad să dea înapoi, dar, după câteva luni, el a reuşit să folosească clor gazos. Pentru liderul sirian, şansa de a elimina fiefurile opoziţiei şi de a-şi demoraliza duşmanii sufocându-le copiii, merită acest risc.

O ripostă eficientă ar necesita o acţiune de o mult mai mare anvergură decât atacul fâsâit de anul trecut. Trump ar trebui să promită că atacurile viitoare vor fi însoţite de o campanie continuă şi crescândă împotriva obiectivelor militare siriene. Dar asta ar atrage şi mai mult Satele Unite în războiul sirian, un pas pe care Trump a refuzat să-l facă, la fel ca Barack Obama. În 2011, Obama a declarat că Assad trebuie să plece, dar el nu a găsit niciodată vreo cale ca să îndeplinească acest deziderat la un preţ convenabil.

A fost cel mai mare eşec al său în materie de politică externă. Atunci, ca şi acum, Statele Unite aveau interese clare în privinţa sorţii Siriei, dincolo de groaznicul preţ al războiului în vieţi omeneşti. Guvernarea brutală a lui Assad a ajutat la răspândirea unor organizaţii teroriste de opoziţie, printre care şi Statul Islamic, care pentru scurtă vreme au guvernat o bună parte din Siria şi din Irak.

O victorie a lui Assad ar putea transforma Siria într-o bază permanentă pentru unităţi militare iraniene la graniţa de nord a Israelului. (Ţara a devenit deja o bază pentru forţele navale ale Rusiei din Marea Mediterană). Acum este rândul lui Trump să se pună într-o situaţie sortită eşecului. Interesele americane nu s-au schimbat, dar a apărut un factor nou: aproximativ 2000 de soldaţi americani sunt mobilizaţi în estul Siriei, pe cale să-şi încheie războiul împotriva Statului Islamic, cunoscut şi ca ISIS.

Armata SUA se confruntă cu o problemă de ordin practic: Statul Islamic odată învins, ce se întâmplă cu teritoriul pustiu cucerit de forţele proamericane? Anul trecut, secretarul apărării James N. Mattis şi secretarul de sat din acea vreme, Rex Tillerson, au anunţat o strategie oarecum ciudată. Forţele SUA vor rămâne în estul Siriei ca să ajute forţele locale să formeze un guvern provizoriu sub protectoratul de facto american.

"Ceea ce intenţionăm să facem este să păstrăm acel teritoriu, să-l restituim liderilor locali şi să ne asigurăm că în mijlocul lui n-o să apară un Stat Islamic 2 care să deturneze toate lucrurile pentru care am luptat", a declarat Mattis acum câteva săptămâni. El a mai spus că, din acel moment, Naţiunile Unite vor putea să reia gestionarea unor negocieri de pace la Geneva, propunând totodată "un plan post-conflict de urmat".

Dar o asemenea strategie nu este sigură: preşedintelui Trump îi displace, mai ales dacă asta înseamnă un angajament pe termen lung. "Vreau să mă retrag - vreau să îi readucem acasă pe soldaţii noştri", a declarat Trump săptămâna trecută, "A sosit timpul. Am repurtat un succes împotriva ISIS". Se mai spune că Trump ar fi vorbit cu Mattis, căruia i-ar fi spus că trupele americane pot rămâne în Siria deocamdată, dar numai "timp de câteva luni, nu ani de zile".

În acelaşi timp, el a ordonat Departamentului de Stat să oprească ajutoarele pentru refacere, destinate regiunii. Dar asta n-o să meargă. Trump a dat de înţeles că misiunea ar putea fi preluată de Arabia Saudită sau de alte guverne arabe, dar sudiţii nu au experienţă şi nu sunt pregătiţi, Regimul Assad va face tot ce va putea ca să submineze orice efort de stabilire a unui guvern eficient în provinciile din est.

Are experienţă şi e pregătit. Iar demersurile de la Geneva vor lua mult timp. Începând din 2012, Naţiunile Unite au încercat să negocieze un acord de pace, dar fără succes. O declaraţie potrivit căreia Statele Unite se mai află acolo pentru "câteva săptămâni, nu pentru câţiva ani" este virtual o invitaţie pentru ca Assad să ne lase să plecăm. Exact după cum a constatat şi Obama, opţiunile în privinţa Siriei nu sunt uşoare, ca să nu mai vorbim despre nişte victorii uşoare.

Trump va declara atacul său cu rachete o victorie răsunătoare, dar să nu-l credeţi. Nicio strategie, niciun succes.

Articol de Doyle McManus - LA Times) (preluare Rador)