Varsta medie - 75 de ani. In zona de excluziune de la Cernobil traiesc in continuare peste o suta de oameni, reveniti dupa catastrofa nucleara din 1986, in ciuda radiatiilor si a opozitiei autoritatilor ucrainene, scrie AFP.

Viata salbatica prospera la CernobilFoto: Captura Twitter

"Nu pot sa spun de ce oamenii vor sa traiasca mai departe la Cernobil. Care e scopul lor? Nostalgia? Cine stie?", se intreaba Evgheni Markevici, un barbat solid, in varsta de 78 de ani. Dar "eu nu vreau sa traiesc decat la Cernobil", spune acesta.

Evgheni nu avea decat 8 ani cand familia sa s-a instalat in 1945 in acest oras. "Asta ne-a salvat de la foamete. Aici, puteam planta, recolta hrana noastra", spune el, inainte de a adauga: "Nu am vrut niciodata sa plec de aici".

In timpul exploziei reactorului numarul 4 al centralei sovietice, in timpul unui test de siguranta, in 26 aprilie 1986, Evgheni era la liceu, in fata elevilor sai.

"Era sambata, accidentul avusese loc si noi nu stiam nimic la acel moment. Ne temeam de ceva pentru ca vedeam autobuze, masini militare care veneau de la Pripyat", un oras cu 48.000 de locuitori - printre care si angajatii centralei - situat la trei kilometri de Cernobil. "Nimeni nu stia nimic. Toti taceau", povesteste el.

Evgheni a fost in cele din urma evacuat, dar imediat a vrut sa revina acasa. A inventat tot felul de stratageme pentru a reveni in zona, pe atunci inchisa. S-a dat drept marinar sau politist insarcinat cu supravegherea livrarilor de produse petroliere.

In cele din urma, s-a intalnit cu directorul serviciului de supraveghere a radiatiilor si i-a cerut un loc de munca. L-a obtinut si de atunci nu a mai parasit zona contaminata. In ciuda tuturor asteptarilor, nu a fost niciodata bolnav. Cultiva legume in gradina si le mananca.

Maria Urupa zambeste mai putin. Conditiile rudimentare de viata in zona de excluziune de 30 km in jurul centralei incep sa o apese pe aceasta octogenara, cu atat mai mult cu cat dupa accident a avut dificultati de mers.

In total, sunt 158 de "samosely", asa cum sunt denumiti cei ce locuiesc in zona, in mici locuinte, cel mai adesea din lemn, potrivit unui responsabil al centralei.

Traiesc din recolte, din proviziile care le sunt aduse de angajati si de vizitatori si, daca au nevoie, merg in orasul vecin Ivankiv, in afara zonei de excluziune, pentru a face cumparaturi.

Acesti "samosely" nu si-au acceptat niciodata exodul fortat. Peste o mie de oameni au revenit dupa catastrofa in aceasta zona puternic contaminata si interzisa oamenilor. In final, autoritatile au acceptat ideea.

In momentul catastrofei, Maria i-a propus sotului sau sa se ascunda in pivnita pentru a scapa de evacuare, dar nu a reusit sa-l convinga. Dupa doua luni petrecute intr-o tabara pentru evacuati, au decis sa revina in zona, "cu un grup de sase persoane, prin padure, ca luptatorii de gherila". Dar astazi "e greu sa traiesti singura", spune ea, dupa ce sotul sau a murit in 2011.

"Rasetele de copii"

La 77 de ani, Valentinei Kuharenko ii pare rau ca familia sa trebuie sa isi prezinte acreditarile atunci cand o viziteaza. Si ca nu poate ramane mai mult de trei zile. Dar aceasta ucraineanca cu fata rotunda nu regreta ca a revenit sa traiasca la Cernobil.

"Spun ca nivelurile de radiatie sunt mari. Nu stiu", arata ea. "Poate ca radiatiile ii afecteaza pe cei noi, pe cei care nu au trait aici. Dar noi, cei batrani, de ce sa ne speriem?", spune batrana.

"Imediat ce ies din Cernobil, chiar si la Ivankiv, totul e ciudat. Nu sunt nationalista dar imi iubesc mult mica mea patrie", rezuma aceasta.

Ea spera ca intr-o zi "Cernobilul va reinvia", ca "rasetele copiilor se vor auzi din nou". Dar "va mai trebui sa asteptam ani".

In 1999, o fetita, Maria, s-a nascut in zona de excluziune, primul copil care a vazut lumina zilei dupa 1986 in acest oras "mort". Nascuta anemica, a parasit Cernobilul un an mai tarziu, impreuna cu familia. Astazi ar trebui sa aiba 17 ani.