The Washington Post a republicat un articol aparut in revista Stanford Medicine, in care neurochirurgul Paul Kalanithi vorbeste despre timp si despre semnificatia acestuia dupa ce a fost diagnosticat cu cancer la plamani. Kalanithi vorbeste despre ce inseamna orele in timpul unei operatii pe creier si cum este perceputa o zi dupa ce timpul, pentru el, a devenit static: Atunci cand esti concentrat in sala de operatie, pozitia acelor ceasului par arbitare, dar niciodata fara sens. Acum, timpul unei zile nu mai insemna nimic, iar ziua unei saptamani cu atat mai putin [...] o parte din cruzimea cancerului este nu numai ca iti limiteaza timpul, dar iti limiteaza si energia
Povestea neurochirurgului Paul Kalanithi publicata de Stanford Medicine:
In rezidentiat, exista o zicala: zilele sunt lungi, dar anii sunt scurti. In pregatirea neurochirurgicala, ziua incepea inainte de sase dimineata si tinea pana cand operatiile se terminau, ceea ce depindea, in mare parte, de cat de rapid erai in sala de operatii.
Indemanarea unui rezident este judecata dupa tehnica si viteza acestuia. Un rezident sef va sfatui un junior: "Invata sa fii rapid, poti invata sa fii bun mai tarziu". Ochii tuturor sunt pe ceas. De dagul pacientului: De cat timp a fost pacientul sub anestezie? In timpul procedurilor lungii, nervii pot fi deteriorati, muschii pot fi afectati, cauzand chiar si insuficienta renala.
Exista doua abordari in ceea ce priveste timpul: iepurele sau testoasa. Iepurele se misca cat de repede poate, dar poate face mici greseli intre timp, in timp ce testoasa nu iroseste nicio miscare, masoara totul de doua ori. Daca iepurele face multe greseli mici si le repara pe parcurs, testoasa castiga. Daca testoasa petrece prea mult timp planificand fiecare pas, iepurele castiga.
In sala de operatii, fie ca te grabesti sau iti calculezi fiecare pas, nu simti trecerea timpului.
Daca plictiseala este, asa cum spunea Heidegger, constientizarea trecerii timpului, asta este opusul: concentrarea intensa face ca acele ceasului sa para plasate arbitrar.
In sala de operatii, doua ore pot fi resimtite ca un minut.
Dar anii, asa cum au promis, au zburat. Sase ani au trecut intr-o clipa, iar dupa ce am devenit rezident sef, am dezvoltat o constelatie clasica de simptome: pierdere in greutate, febra, transpiratii nocturne, dureri de spate neincetate, tuse, iar diagnosticul a fost confirmat destul de repede: cancer pulmonar cu metastaza.
Desi am reusit sa ajung la sfarsitul rezidentiatului, boala a recidivat,am facut chimioterapie si am fost internat in spital pentru o perioada lunga de timp.
Am iesit din spital slabit, cu membrele subtiri si parul subtiat. Acum, pentru ca nu mai puteam lucra, am fost lasat acasa in convalescenta. Acum, ridicatul de pe scaun sau ridicarea unui pahar de apa de pe masa necesita concentrare si efort. Daca timpul se dilata atunci cand ne miscam la viteze mari, oare se contracta atunci cand de abia ne miscam?
Pentru ca zilele erau aproape la fel, timpul a inceput sa devinta static. Timpul a inceput sa fie mai putin un ceas care ticaie si mai mult o stare de fapt. Am devenit molesit. Atunci cand esti concentrat in sala de operatie, pozitia acelor ceasului par arbitare, dar niciodata fara sens. Acum, timpul unei zile nu mai insemna nimic, iar ziua unei saptamani cu atat mai putin.
Conjugarea verbelor a devenit confuza. Care era varianta corecta? "Sunt un neurochirurg?", "Am fost un neurochirurg?", "Am fost un neurochirurg si voi fi din nou?" In ce timp traiam?
Chiar daca timpul este static, dinamisul nu lipseste din casa noastra. Fetita noastra s-a nascut la cateva zile dupa ce am fost externat.
Pentru mine, timpul are doua taisuri: in fiecare zi ma duce mai departe de ultima recidiva, dar in fiecare zi ma aduce mai aproape de reaparitia cancerului urmator, si intr-un final, de moarte. Poate mai tarziu decat cred, dar cu singuranta mai curand decat mi-as dori.
Exista, cred eu, doua raspunsuri la aceasta constatare. Cel evident este impulsul de a avea o activitate frenetica: "sa traiesti viata la maxim", sa calatoresti, sa cinezi, sa realizezi o serie de ambitii neglijate pana acum. Dar, o parte din cruzimea cancerului este nu numai ca iti limiteaza timpul, dar iti limiteaza si energia, reducand simtitor cantitatea de lucruri pe care le poti inghesui intr-o singura zi. Acum, iepurele din cursa este unul obosit. Dar chiar daca as fi avut energia, prefer totusi metoda testoasei. Ma tarasc, cuget, iar in unele zile doar zabovesc.
Toata lumea cedeaza finitudinii. Banuiesc ca nu sunt singurul care ajunge la aceasta stare. Majoritatea ambitiilor sunt fie atinse, fie abandonate. Oricum, ele apartin trecutului. Viitorul, in loc de scara spre obiectivele vietii, se aplatizeaza intr-un prezent perpetuu. Banii, statutul, toate vanitatile prezinta atat de putin interes: o goana dupa vant, intr-adevar.
Cu toate acestea un lucru ramane: fata mea, Cady. Sper ca o sa traiesc suficient de mult incat sa ma poata tina minte. Cuvintele au o longevitate pe care eu nu o am. M-am gandit sa ii las o serie de scrisori-dar ce as putea sa ii spun? Nu stiu cum va fi fata asta cand va avea 15 ani; nu stiu nici macar daca isi va pastra porecla pe care noi i-am dat-o. Exista probabul un singur lucru pe care i-l pot spune acestui copil, care este reprezentarea viitorului, care se suprapune putin cu mine.
Mesajul este simplu: Cand ajungi intr-unul din numeroasele momente in care sa trebuie sa spui ceva despre tine, spune despre ceea ce ai fost, despre ce ai facut si ce ai insemnat pentru lune, nu desconsidera faptul ca ai umplut zilele unui om care era pe moarte cu bucurie, cu o bucurie necunoscuta de mine pana atunci, o bucurie care nu este flamanda pentru mai mult, ci ramane satisfacuta. In acest moment, chiar acum, asta este un lucru extraordinar.
Autorul articolului, Paul Kalanithi, a murit luni seara, la varsta de 37 de ani.
2
12
