Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Furtuna de vara sau "testul de stres" al Uniunii Europene. Londra - exit dupa 2015?

de Valentin Naumescu     HotNews.ro
Luni, 2 iunie 2014, 8:25 Actualitate | Internaţional


Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala

Abia încheiată criza datoriilor suverane şi a Zonei Euro, Uniunea se îndreaptă galopant spre o nouă criză, de această dată funcţională, nu structurală ca precedentele.

Vine aşadar o criză pur politică, una care se anunţă însă a marilor orgolii ale guvernelor naţionale: nervoasă, energică şi scurtă ca o furtună de vară, cu descărcări de tensiuni vechi, acumulate în „cincinalul crizei economice” (legislatura 2009-2014), urmând a se consuma, cel mai probabil, pe o durată de aproximativ o lună. Şi în acelaşi timp simbolică, aş adăuga imediat. De modul în care se va finaliza desemnarea candidatului pentru Preşedinţia Comisiei în cadrul Consiliului European (candidat care va fi învestit ulterior, prin votul majorităţii, în noul Parlament European) va depinde, implicit, tipul de funcţionare politică şi „caracterul” Uniunii noastre în următorii cinci ani. Principial sau, dimpotrivă, bazat pe compromisul continentalilor cu veşnicul şantaj insular britanic, despre care am mai scris, argumentând la vremea respectivă de ce ar fi mai bună pentru toată lumea ieşirea Regatului Unit din Uniunea Europeană[1].

Vestea bună despre acest nou impas de la Bruxelles e că nu va dura mult. În cel mai rău caz, se va mai prelungi şi în iulie, dacă nu se găseşte o soluţie convenabilă până la sfârşitul lunii iunie. Vestea rea e că, dacă nu se trece cu bine peste acest moment, consecinţele ar putea fi dramatice, mergând până la a servi drept pretext lui David Cameron să (re)confirme organizarea referendumului privind exitul Marii Britanii, după alegerile naţionale din 2015 sau chiar înainte de acestea, pentru a se pune astfel la „adăpost electoral” în faţa furtunii UKIP şi a-şi mai asigura un mandat de premier în insulă. Foarte utile şi observaţiile recente ale lui Petru Clej pe tema succesului UKIP[2].

Pe de altă parte, Partidul Popular European a câştigat destul de clar alegerile europene iar candidatul desemnat oficial de PPE, înainte de scrutin, ar trebui în mod normal să fie desemnat acum preşedinte al Comisiei. Asta în caz că Uniunea îşi respectă propriile principii politice şi democratice.

În „buna tradiţie” britanică a ultimelor decenii ale integrării europene, la care se adaugă acum succesul ameninţător al eurofobilor de la UKIP, Londra se repliază electoral şi anunţă un nou şantaj asupra Uniunii Europene, anunţă acuzator Der Spiegel. Marea Britanie spune că pleacă din Uniune dacă luxemburghezul Jean Claude Juncker, „o figură a anilor ’80”[3] cum s-ar fi exprimat premierul Cameron la cel mai recent Consiliu, va fi numit şef al Comisiei. Dar critica lui Cameron nu ţine, anii ’80 amintesc de o perioadă bună a Comunităţii Economice Europene şi a vieţii vest-europenilor, nu văd de ce „vechea Europă”, cea a lui Juncker, ar fi de speriat, dimpotrivă. Personajele politice la modă produse acum în Marea Britanie, gen Nigel Farage, sunt cu adevărat sinistre în raport cu stilul eurocrat, bine temperat şi raţional al lui Juncker.

„Mr. Euro”, un federalist care s-a pronunţat în repetate rânduri pentru mai multă Europă, pentru guvernanţă economică, pentru uniune fiscală şi bancară, nu este pe placul britanicilor suveranişti. Se pare, nici al premierilor Ungariei şi Suediei, colegi cu acesta în PPE, nici al socialiştilor francezi, dar aceştia din urmă au pierdut lamentabil alegerile europene în propria lor ţară iar Comisia Europeană nu poate avea decât un singur şef, în mod logic reprezentant al PPE, pentru toate cele 28 de state membre. De ce să nu recunoşti candidatului câştigător cel puţin dreptul de a încerca să-şi formeze o majoritate în Parlamentul European? Sau, dacă tot nu ai de gând să respecţi acest principiu, de ce l-ai mai anunţat înaintea campaniei electorale, mimând astfel transparenţa şi predictibilitatea decizională?

Cu o oarecare latenţă (ezitare?) de câteva zile dar evident binevenit şi aşteptat ca gest politic, Berlinul şi-a anunţat în cele din urmă susţinerea pentru Jean Claude Juncker, fost premier al Luxemburgului timp de 18 ani, lider vreme îndelungată (dar şi în vremuri grele) al Euro Grupului. Este de presupus că anunţul cancelarului Merkel va cântări greu, mai mult decât strict ponderea matematică a Germaniei în ecuaţia Consiliului European, şi va aduce şi alte state (cel puţin pe cele conduse de lideri populari, posibil şi altele) pe linia respectării principiului democratic şi al predictibilităţii deciziilor comunitare. Dacă însă Consiliul va scoate din nou iepurele din pălărie, ca în trecut, şi va nominaliza în fruntea Comisiei un candidat care nu a trecut prin filtrul alegerilor, care nu a fost deci expus public în campania europeană recent încheiată, Uniunea se va îndepărta şi mai mult de principiile asumate şi va deveni tot mai puţin credibilă şi tot mai greu de înţeles de către cei 500 de milioane de cetăţeni ai săi.

Marii învinşi ai scrutinului din 22-25 mai, Cameron şi Hollande, vor trebui să arate că „sunt duri” la Bruxelles şi se opun şi ei la ceva sau cuiva. Vor face asta pentru a recupera electoral, fie şi parţial, declinul suportului politic din ţările lor. Putem înţelege, până la un punct, această strategie politică în care Uniunea Europeană este folosită, ipocrit, drept „decont” sau supapă pentru propriile eşecuri naţionale. Dar de aici şi până la a transforma înfrângerea din alegeri într-un triumf la masa negocierilor, venind cu propuneri din mapă (să nu spunem din pălărie) precum Michel Barnier[4], Christine Lagarde sau Pierre Moscovici, este deja cam mult. De ce nu a fost niciunul din aceştia desemnat candidat de partidele europene de centru-dreapta sau de centru-stânga, la care sunt afiliaţi? Franţa nu poate da acum Preşedintele Comisiei Europene, după acest rezultat ruşinos al votului de duminică, chiar dacă Hollande cere insistent o favoare pentru ţara sa, în ideea de a contracara ascensiunea Frontului Naţional, sau chiar dacă ne ameninţă, ca şi Sarkozi, cu blocarea Acordului Schengen.

E limpede, decizia nu e simplă. Nu toţi popular-europenii îl susţin pe Jean Claude Juncker, după cum sunt şi socialişti care îl susţin, precum cancelarul Austriei. Partidele europene au început să funcţioneze destul de articulat, dar disciplina de partid nu este deocamdată deplină, lucru firesc dacă luăm în calcul interferenţa intereselor politice naţionale, încă mai puternice decât afilierea ideologică şi programatică la nivel supranaţional. E bine că România a anunţat susţinerea pentru Jean Claude Juncker înainte să o facă Germania.

Anticipez un compromis, ca întotdeauna în astfel de situaţii de cumpănă din Uniune, dar unul în care cel puţin va fi respectat principiul alegerilor europene şi al predictibilităţii nominalizării pentru şefia Comisiei Europene. Adică o desemnare legitimă a lui Juncker, la pachet cu funcţii grele, compensatorii, pentru francezi şi britanici. Poate conducerea Parlamentului? Poate portofolii-cheie în noua Comisie? Poate chiar preşedinţia Consiliului European, după anunţata plecare a lui Van Rompuy în noiembrie?


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1140 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by