Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Lipsa de solutii, "linia rosie" si dilemele Orientului Mijlociu. Cine si cum va administra Siria post-al Assad?

de Valentin Naumescu     Contributors.ro
Sâmbătă, 18 mai 2013, 11:49 Actualitate | Internaţional


Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala

Dintr-o discuţie informală recentă cu un oficial al MAE român, bun cunoscător al spaţiului MENA (Orientul Mijlociu şi Nordul Africii), am înţeles că nu se prevede o încheiere a războiului civil din Siria într-o perioadă relativ apropiată.

Personal, deşi nu am, fireşte, informaţiile „din interior”, de la sursă, detaliate şi actualizate, de care se presupune că dispun diplomaţii activi şi responsabilii de dosar, ci doar acces la analizele de politică internaţională cu caracter public care apar în lume, aş fi tentat să susţin mai degrabă contrariul: regimul Bashar al-Assad va cădea curând, în această vară. Pe o soluţie negociată sau nu cu Damascul, în care Rusia va fi cooptată, cel mai probabil, ca parte a consorţiului.

Presupun că reticenţa pe care o exprima interlocutorul provenea din relativa „acalmie” rezultată în urma vizitei secretarului de stat John Kerry la Moscova şi a discuţiilor americano-ruse pe această temă, care au părut să tempereze pe moment o eventuală încercare a puterilor occidentale de accelerare a soluţionării conflictului. O zi mai târziu, chiar preşedintele Obama declara că „nu există o soluţie simplă în cazul Siriei”.

Ultima şi cea mai sângeroasă extensie a „primăverii arabe” de la începutul lui 2011, revolta împotriva regimului al-Assad s-a tranformat de aproape douăzeci şi şase de luni într-un teribil război civil care opune rebelii sunniţi alawiţilor (ramură identitară derivată din shi’a), apropiaţi ai regimului actual. Pentru cititorii noştri, să spunem mai simplu că sirienii sunt acum profund divizaţi în cele două opţiuni politice contrare (opozanţi, respectiv susţinători ai regimului), neexistând o majoritate covârşitoare de o parte sau de cealaltă, care să facă limpede sensul şi justeţea unei intervenţii militare. Există, în schimb, după unele surse neconfirmate, 94.000 de morţi şi, evident, perspectiva sumbră ca acest număr să crească în viitorul apropiat. Suficient încât să spui că a nu face nimic pentru a salva vieţile oamenilor este în sine o culpă morală la fel de gravă cu a purta un război sângeros şi controversat ca cel din Irak. O dilemă pe care până acum Barack Obama nu a reuşit să o depăşească.

Din perspectiva culturii politice a celor două tabere rivale, lucrurile sunt de asemenea complicate: nici unii, nici alţii nu sunt apropiaţi de modelul democraţiei liberale de tip occidental, dar alawiţii ar susţine un regim secularizat, de tipul socialismului arab inspirat de Partidul Baath (regim devenit, ce-i drept, corupt şi abuziv odată cu trecerea deceniilor, la fel ca în cazul lui Saddam Hussein), în timp ce sunniţii combatanţi din Siria sunt mai înclinaţi să instaleze un regim politic islamist, revanşard, existând pe deasupra suspiciunea consistentă că printre opozanţi s-ar afla şi grupări religioase radicale sau chiar teroriste.

Pe cine să înarmezi în aceste condiţii confuze, pe cine să preferi ca partener, cui să-i dai puterea? Franţa în special (dar, în parte, şi Marea Britanie), Turcia, Arabia Saudită au susţinut şi susţin explicit opoziţia siriană (inclusiv înarmarea rebelilor), Rusia şi Iranul au fost de partea regimului, iar Statele Unite au încercat până acum o expectativă prelungită şi au mizat pe rezolvarea internă a conflictului (lucru care nu s-a întâmplat), pe fondul unui discurs general critic la adresa violenţelor împotriva civililor. Desigur, Israelul ar face foarte bine să nu se amestece în acest conflict (deşi este, se pare, tot mai greu) iar raidurile aeriene pe care le-a desfăşurat recent în interiorul Siriei au produs inevitabil şi instantaneu solidarizarea lumii arabe, inclusiv iritarea zgomotoasă a Arabiei Saudite, altminteri ostilă preşedintelui Bashar al Assad.

În schimb, Turcia ar putea fi cheia deblocării impasului sirian, iar foarte recentele întâlniri politice avându-l în centrul scenei pe premierul Recep Tayyip Erdogan (mai ales cea cu preşedintele Barack Obama de acum câteva zile) sugerează tot mai insistent „soluţia regională”, în contextul în care America are încă ezitări privind o intervenţie condusă de puterile occidentale, desigur după experienţele discutabile, mai vechi sau mai noi, din Afganistan, Irak sau chiar Libia. Turcia are în acest caz avantajul de a fi un aliat important al Statelor Unite, acceptată ca partener credibil şi de Rusia, de a avea cunoaşterea spaţiului cultural şi puterea necesară rezolvării militare a conflictului, de a aparţine civilizaţiei Islamului, de a avea o autoritate politică şi o influenţă economică în creştere în Orientul Mijlociu.

Care ar fi însă momentul legitim al intervenţiei, dat fiind faptul că „legitimitatea” trebuie cel puţin formal asigurată de comunitatea internaţională, chiar în condiţiile unui război civil în care culpele sunt amestecate? Preşedintele Obama a încercat să dea definiţia liniei roşii a conflictului din Siria, dincolo de care America nu mai poate rămâne pasivă: folosirea armelor chimice.

Bun, când totul părea clar şi înţelesesem cu toţii ce va urma, surpriză de proporţii: elveţiana Carla Del Ponte, fost procuror al Tribunalului Penal Internaţional, actualmente inspector ONU, face declaraţia incendiară din 5 mai a.c. („îngropată” ulterior în tăcere de media occidentale), în care denunţa utilizarea gazului sarin de către opoziţia siriană[1]. Declaraţia, venită din partea unui oficial credibil al Naţiunilor Unite (procurorul care a instrumentat cazul fostului preşedinte sârb Slobodan Miloşevici) a încurcat serios socotelile, spre satisfacţia regimului Assad şi a Moscovei. Au fost ulterior necesare Casei Albe zece zile să ajungă totuşi la concluzia că este foarte probabil ca trupele guvernului de la Damasc, nu rebelii, să fi utilizat gazul interzis. În fine, în Orientul Mijlociu se pare că până şi linia roşie este cam tremurândă…

Rămâne de văzut ce soluţii va aduce conferinţa „Geneva 2”, la un an după ce conferinţa internaţională „Geneva 1” din 30 iunie 2012 nu a avut practic rezultate notabile pe teren şi nu a curmat calvarul sirienilor. Probabil, membrii Grupului Prietenii Siriei, care se vor reuni curând în Iordania în pregătirea acestei conferinţe decisive, vor pregăti ieşirea din scenă a lui Bashar al Assad, acceptată se pare, în cele din urmă, şi de Moscova.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















912 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by