În discursul programatic anual al preşedinţilor americani în faţa Congresului, cunoscut sub denumirea generică „Starea naţiunii” (State of the Union) susţinut de preşedintele George W. Bush la 29 ianuarie 2002 a explodat conceptul „axa răului”, un termen care avea să cunoască foarte curând o justificată faimă globală dar avea să şi stârnească o intensă controversă în jurul strategiei de atunci a politicii externe şi de securitate a Statelor Unite. Perspectiva ideologică a administraţiei neo-conservatoare de la acea vreme era cât se poate de clară: Irakul, Iranul şi Coreea de Nord formează o tripletă de regimuri politice care îşi asupresc proprii cetăţeni (toate cele trei state erau dictaturi), ameninţând totodată pacea şi securitatea regiunilor din care fac parte, prin arsenalul armelor de distrugere în masă pe care îl dezvoltă, iar Statele Unite trebuie să acţioneze pentru a distruge forţele malefice. Era o viziune considerată de mulţi simplistă, abuzivă, ideologizată, în care „ulii” Pentagonului dădeau rotocoale deasupra lumii, gata să se năpustească asupra bietelor regimuri nevinovate, împotriva normelor dreptului internaţional. Ulterior, subsecretarul de stat John Bolton (alt „hawk” al administraţiei Bush) a completat lista, adăugând Cuba, Siria şi Libia. Vă rog aşadar să recitiţi în linişte „axa răului” de atunci (în varianta scurtă sau lungă, cum preferaţi) şi să observaţi câte din regimurile menţionate au fost recent sau sunt încă generatoare de tensiuni şi conflicte în zonă, având în vedere că ulii neo-conservatori au plecat acum patru ani şi jumătate iar dimensiunea ideologică (republicană) nu mai poate fi invocată.
„The Axis of Evil” a fost introdus, se pare, de fostul speechwriter David Frum, care avea sarcina să găsească urgent o expresie simplă şi puternică, de maximă sinteză şi impact public, pentru a susţine tezele politice şi strategice ale Casei Albe. Prioritatea era, la vremea respectivă, blamarea internaţională a regimului de la Bagdad iar pe 9 aprilie 2003 (un an mai târziu) Saddam Hussein nu mai era preşedintele Irakului, deşi nu existase nicio rezoluţie explicită a ONU sau NATO împotriva sa. Arme de distrugere în masă nu s-au găsit dar fostul dictator a fost în cele din urmă condamnat la moarte de justiţia irakiană (2006) pentru ordonarea folosirii armelor chimice în 1982, în urma cărora au fost ucişi cel puţin 148 de civili irakieni şiiţi. Războiul din Irak a durat oficial opt ani şi nouă luni (20 martie 2003 – 18 decembrie 2011) şi, adunând Operaţiunea Iraqi Freedom (invazia propriu-zisă) cu războiul de contra-insurgenţă care a urmat, a făcut 4800 de morţi numai în rândul forţelor coaliţiei, contabilizând costuri directe de circa 1000 miliarde de dolari, după unele surse mai mult. În urma acestui lung şi controversat război, care a divizat pentru prima dată după 1949 membrii NATO, punând la îndoială unitatea Occidentului şi alianţa transatlantică, a rămas fără răspuns întrebarea rostită sau nerostită: a meritat?
Al doilea component al axei, Iranul, cu care de altfel Irakul a fost angajat într-un lung şi sângeros război (1980-1988) în care Statele Unite au optat să-l susţină financiar masiv pe Saddam Hussein în lupta împotriva unui regim ostil rezultat în urma revoluţiei islamice din 1979, şi-a continuat programul nuclear cu scopuri declarat civile şi vedem zilele acestea că negocierile internaţionale din Kazahstan privind dosarul iranian s-au încheiat fără niciun rezultat. Israelul a avertizat în repetate rânduri că îşi pierde răbdarea în faţa ineficienţei demersurilor politico-diplomatice occidentale relativ la sfidarea iraniană şi că ia în considerare alte căi de acţiune pentru a-şi proteja interesele de securitate. Momentan nimeni nu poate anticipa următoarea mutare în Golf (şahul a fost totuşi inventat în Persia), impasul fiind total. Aşa cum am mai spus, aş fi tentat să cred că până la alegerile prezidenţiale din Iran, de pe 14 iunie, care vor aduce un nou preşedinte la Teheran, nimic notabil nu se mai va întâmpla pe acest „front”, tocmai pentru a nu alimenta islamismul la urne, deşi teoretic nicio evoluţie nu poate fi exclusă.
Acum vine partea cea mai grea a ecuaţiei: Coreea de Nord. Phenianul este de departe regimul cel mai absurd şi mai sinistru din ceea ce am putut vedea în timpul generaţiei noastre, întrecând obtuzitatea dictaturilor de pe orice alt meridian al planetei. Plimbându-şi, faliţi, rachetele sumbre pe străzile cenuşii, dintr-o parte în alta, comuniştii pe lângă care Fidel Castro pare un intelectual relaxat (iar Cuba un paradis) ameninţă cu ultimul lucru care le-a mai rămas în ţară şi care nu poate fi mâncat: bombele. Delirul roz al unei ţări cenuşii în care oameni speriaţi şi păsări cu conştiinţă revoluţionară plâng laolaltă la catafalcul călăului, în care crainice crispate cu sacouri roz şi fără nicio mimică strigă la toată lumea să plece din peninsulă (de ce nu deschid graniţele să vadă cine ar pleca primii?) poate readuce războiul şi tragedia în Asia. Nu ştim astăzi cu precizie (eventual bănuim) dar vom afla poate într-o zi ce gândesc cu adevărat nord-coreenii despre liderii lor, despre valurile roz de fericire şi mulţumire pe care trebuie să le formeze periodic în faţa tribunei oficiale şi ce cred despre viaţa lor, atunci când trebuie să fugă plângând isterici, de bucurie şi dragoste, după maşina conducătorului.
În faţa ameninţării plauzibile a atacului nord-coreean, „axa răului”, atât de criticată acum unsprezece ani (termenul de axă în sine nu se justifica, cele trei regimuri nefiind coordonate), nu mai pare astăzi la fel de nerealistă. În discursul din 2002, Bush spunea despre Coreea de Nord: „un regim care se înarmează cu rachete şi arme de distrugere în masă, în timp ce îşi înfometează cetăţenii”.
China va avea (sau ar putea avea) un rol esenţial în gestionarea conflictului, având încă pârghii importante în relaţia cu Nordul, dar atitudinea tradiţional rezervată a Beijing-ului nu s-a modificat încă, deşi pare că s-a intrat în ceasul al doisprezecelea al escaladării tensiunilor. China este cu un ochi pe peninsula coreeană şi cu altul pe Japonia, date fiind rivalităţile în creştere între cele două mari puteri din regiune. Asia fierbe. Calculele strategice sunt la ordinea zilei, la fel şi speculaţiile legate de jocul Chinei, care ar viza în fapt o descurajare a influenţei şi implicării americane în Pacific şi o demotivare a susţinerii Japoniei. O criză militară cum este cea coreeană, nerezolvată de Statele Unite dar rezolvată ulterior de China, ar arăta neputinţa americană în regiune şi ar creşte importanţa Beijing-ului în echilibrele de putere complicate ale Asiei. Washington-ul ar putea fi astfel scos din jocul de putere al regiunii iar Coreea de Sud şi Japonia ar rămâne de facto fără o protecţie credibilă din partea Americii.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
