Acum mai multe zile, în Ucraina au avut loc alegeri parlamentare, câştigate de Partidul Regiunilor al preşedintelui Ianukovici (deja la putere) cu circa 34,2 la sută, urmat la mare distanţă de formaţiunea fostului premier (acum întemniţat) Iulia Timoşenko, “Batkivşnia”, cu aproximativ 22,5 la sută, şi de alte partide mai mici, inclusiv cel comunist, dar şi de o formaţiune condusă de un excentric boxer ucrainean. Chiar dacă au fost contestate de observatorii internaţionali din OSCE, pentru deficienţele grave în organizare şi „derapajele” de la regulile democratice, rezultatul lor e aproape imposibil de schimbat. Evident, opinia publică şi factorii de decizie de la Bucureşti sunt îndreptăţiţi să se întrebe dacă acest rezultat poate conduce la o ameliorare a relaţiilor bilaterale, aflate de atâţia ani în suferinţă.

Serban F. CioculescuFoto: Arhiva personala

După destrămarea URSS, România a fost una dintre primele ţări care au recunoscut Ucraina ca stat independent. Pe 1 februarie 1992 s-au stabilit relaţiile diplomatice şi apoi s-a deschis Ambasadea României la Kiev, în locul Consulatului General, care a funcţionat în capitala ucraineană din anul 1971. Aşadar, România a acordat o atenţie specială dezvoltării relaţiilor politice, diplomatice şi economice cu Ucraina, un stat învecinat şi cu o deschidere mult mai largă la litoralul Mării Negre. Decidenţii politici de la Bucureşti nu au realizat decât în ultimii ani că România avea tot interesul de a se învecina cu un stat ucrainean puternic, viabil, legitim în ochii propriei populaţii, aceste trăsături fiind garanţia că nu va exista o proliferare transfrontalieră (spill over) a unor riscuri neconvenţionale precum crima organizată, terorismul, traficul de arme etc. Ambele ţări sunt considerate printre cele mai semnificative din punct de vedere demografic în Europa Centrală şi de Est: aproape 20 de milioane locuitori are România în interiorul graniţelor sale (a se vedea ultimul recensământ) şi circa 45 de milioane Ucraina. Ambele au experimentat în mod adesea dureros tranziţia la o economie de piaţă eficientă, formarea statului de drept şi consolidarea democraţiei.

Deoarece identitatea strategică a Ucrainei a fost întotdeauna asociată imaginii de „zonă tampon” între Rusia şi Europa Central-Estică – chiar şi numele Ucraina indică acest lucru, sensul său fiind de „marcă”, „zonă tampon”, zonă de graniţă – mulţi români au avut tendinţa să vadă Ucraina fie ca pe o „zonă gri”, un tampon geopolitic între Federaţia Rusă şi Polonia şi România, state ce aspirau constant la integrarea în UE şi NATO. Sau chiar ca pe un „pion” al Rusiei în regiunea Mării Negre. Mai rar s-au perceput la Bucureşti eforturile depuse de liderii reformişti ucraineni de a apropia ţara de Occident. După 1991, decidenţii politici de la Bucureşti şi Kiev şi-au forjat politici externe dirijate către alte regiuni, către alţi actori majori şi cu alte priorităţi. România şi-a concentrat eforturile în direcţia apropierii de Occident, considerat polul identitar firesc, în ordine istorică şi civilizaţională pentru poporul român, în timp ce Ucraina a început să dezvolte strategia tipică de pendulare între Est şi Vest, fiind în imposibilitate să se desprindă de o Rusie dornică să nu piardă ultimul bastion important al fostului imperiu şi incapabilă să obţină garanţii de integrare din partea UE şi NATO. Statele occidentale fie nu au considerat Ucraina pregătită pentru integrare din cauza stadiului incipient al democratizării şi lipsei unor elemente ale statului de drept, fie s-au temut de reacţia Rusiei (deoarece Ucraina era identificată de toată lumea ca aparţinând în mod aproape natural sferei de influenţă a Rusiei).

Desigur, ar fi fost foarte dificil pentru cele două state cu istorii atât de diferite şi interese doar parţial convergente să se angajeze în parteneriate politice şi de securitate avansate. În schimb, cooperarea în domenii ”tehnice” avea şanse mai mari de antamare. Într-adevăr, România şi Ucraina au dezvoltat numeroase forme de cooperare. Există desigur Comisia Mixtă Prezidenţială Româno-Ucraineană (CMPRU), care cuprinde trei comitete sectoriale (Comitetul pentru securitate şi cooperare europeană, euroatlantică şi regională; Comitetul pentru cooperare în domeniul culturii, educaţiei, minorităţilor naţionale şi informaţiei publice; Comitetul pentru protecţia mediului şi dezvoltare durabilă; Subcomitetul pe probleme economice), trei grupuri de lucru (Grupul de lucru pe problematica transnistreană; Grupul de lucru pe problemele minorităţilor naţionale; Grupul de lucru special la nivel de experţi pentru dezvoltarea şi implementarea abordărilor comune asupra problemelor privind protecţia mediului, transporturi şi frontieră). De asemenea fiinţează şi Comisia mixtă interguvernamentală pe problemele asigurării drepturilor minorităţilor naţionale, Comisia mixtă româno-ucraineană pentru cooperarea economică, industrială şi tehnico-ştiinţifică, Comisia mixtă româno-ucraineană însărcinată cu verificarea traseului frontierei şi cu întocmirea unei noi documentaţii de frontieră, Comisia mixtă tripartită privind cooperarea în zona formată din ariile protejate ale Deltei Dunării şi Prutului de Jos şi altele.

În anul 2010, comerţul bilateral a ajuns la cifra de 1426,7 milioane USD[1], iar în 2011 la circa 2 miliarde USD, existând un anumit echilibru între importuri şi exporturi. La 31.08.2011 în România erau înregistrate 409 societăţi mixte româno-ucrainene, valoarea capitalului străin investit fiind de 12,4 milioane USD, Ucraina ocupând locul al-51-lea între partenerii economici ai României. Totuşi, efectele crizei economice mondiale influenţează negativ şi comerţul bilateral.

Din păcate, în ciuda paşilor înainte făcuţi de cele două popoare, a dorinţei de cooperare şi construire a încrederii reciproce, există şi cîteva bine-cunoscute puncte de divergenţă care nu au fost soluţionate satisfăcător de reprezentanţii celor două naţiuni. Este imperativ necesar să se găsească soluţii constructive şi amiabile care să ducă la ameliorarea relaţiei bilaterale.

România a recunoscut graniţele actuale dintre ea şi Ucraina prin tratatul de bază semnat în 1997 şi prin Acordului adiţional, dar în acel an s-a amînat semnarea unui tratat privind regimul frontierei de stat şi acordul de delimitare a platoului continental şi a zonelor economice exclusive din marea Neagră. Semnarea tratatului arată clar că nu există revendicări teritoriale propriu-zise formulate de partea română. Trebuie spus că în 1961 se semnase un tratat asupra regimului frontierei româno-sovietice, şi aceste era valid în iulie 1990 cînd Ucraina adopta declaraţia de suveranitate statală. Chiar dacă Ucraina a beneficiat prin succesiunea faţă de URSS de teritorii ce aparţinuseră României interbelice, fiind luate abuziv, prin forţă, de URSS, statul român a decis să respecte ordinea teritorială de la Helsinki (garantată de OSCE prin Actul Final din 1975), renunţând la revendicări, spre a nu ameninţa pacea şi securitatea în regiune. S-a considerat de către decidenţii de la Bucureşti că statul ucrainean nu este vinovat de încălcarea normelor juridice de non-agresiune şi integritate teritorială de către URSS, fiind un deţinător de bona fidae al acestor teritorii. În caz contrar, ţara noastră ar fi contribuit la încălcarea status quo-ului teritorial din Europa, riscând blamarea şi marginalizarea. Aşadar, în termeni de costuri şi beneficii, Bucureştiul a luat o decizie raţională, valorizând mai mult integrarea în NATO şi UE decât ipotetica recuperare a unor teritorii cu valoare mai ales istorico-emoţională. Din păcate, această “cedare” a lăsat urme dureroase în sufletele şi minţile multor români, mai ales din generaţia celor care au prins a doua conflagraţie mondială şi instalarea regimului comunist cu “sprijin” sovietic.

Desigur, problemele teritoriale nu au dispărut complet. Contenciosul privind platoul continental al Insulei Şerpilor şi delimitarea zonelor economice exclusive nu a putut fi soluţionat prin negocieri amiabile, decizia finală aparţinând Curţii Internaţionale de Justiţie, care a şi dat verdicul în anul 2009. Ambele state au recunoscut acest verdict, bazat pe articolul 121, partea a-VIII-a a Tratatului de la Montego Bay asupra dreptului internaţional al mărilor, iar clasa politică a ambelor ţări are datoria să explice populaţiilor că trebuie să accepte situaţia aşa cum a fost ea pusă pe baze juridice imparţiale de către CIJ. Între 1966-1989, România şi URSS nu reuşiseră prin negocieri o delimitare echitabilă a platoului continental, aşadar contenciosul a fost transmis mai departe statului succesor Ucraina. Trebuie spus că succesul României s-a bazat atât pe validitatea argumentelor expuse la Haga cât şi pe valoarea echipei trimise de MAE să pledeze cauza ţării noastre: Bogdan Aurescu, Cosmin Dinescu, Călin Fabian dar şi alţi diplomaţi de valoare din cadrul Oficiului pentru Frontiere şi Delimitări Maritime (OFDM). De asemenea, câţiva buni experţi în cartografiere de la Direcţia Topografică a Ministerului Apărării Naţionale şi experţi din cadrul Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale. Un element probabil decisiv a fost şi prezenţa în cadrul delegaţiei României a cel puţin trei faimoşi profesori străini de Drept Internaţional: James Crawford – Universitatea din Cambridge, Alain Pellet – Universitatea Paris Ouest Nanterre-La Défense şi Vaughan Lowe – Universitatea din Oxford.

Citeste articolul pana la capat si comnenteaza pe Contributors.ro