A spune că scena relaţiilor internaţionale se schimbă accelerat după instalarea crizei financiare începute în 2008 e deja un loc comun. Occidentul, aşa cum îl ştiam din deceniile trecute, adică un club solidar al libertăţii şi bunăstării dar şi un bloc de securitate format de Statele Unite, Canada şi Europa de Vest, îşi restructurează şi redesenează gradual, uneori cu mai multă alteori cu mai puţină discreţie, aliniamentele şi interesele strategice, orientându-se după noile resurse şi centre de creştere economică. Doar democraţia liberală a rămas să apere şi să constituie miezul tare al tradiţiei comune euro-americane. Din fericire, nu e puţin lucru chiar şi atât, chiar dacă pasiunea relaţiei transatlantice s-a răcit semnificativ iar mirajul zonei Asia-Pacific, cu enormul ei potenţial economic şi uman, atrage cu cântece de sirenă investitorii şi strategii de pe ambele continente.
Niciodată după 1945 ordinea nord-atlantică, bazată în principiu pe alianţa strategică între Statele Unite, Canada şi „comunitatea europeană” (din 1992 Uniunea Europeană), la care s-au asociat în timp şi alte democraţii prin extinderea spre Est, nu a avut mai puţină consistenţă politică şi consens în acţiune decât acum. Desigur, schimburile comerciale peste Atlantic continuă să formeze cel mai mare flux de bunuri şi servicii din istorie şi cea mai mare concentrare de capital, dar tendinţele arată clar că a început orientarea în alte direcţii. Şi, mai ales, arată că un consens între Statele Unite şi Europa este tot mai greu de atins, pe o lungă listă de dosare. Dacă la sfârşitul Războiului Rece hegemonia binomului SUA – Europa de Vest era incontestabilă iar scena relaţiilor internaţionale era dominată practic de înţelegerile făcute între Washington şi principalele capitale vest-europene, astăzi cu greu putem vorbi de o guvernanţă a lumii iar situaţiile de impas politico-diplomatic, lipsa soluţiilor la problemele ridicate de criza financiară, revoltele populare şi crizele regionale prelungite sunt din ce în ce mai frecvente.
După 2008 şi chiar înainte de începutul oficial al crizei financiare din SUA, practic din perioada premergătoare invadării Irakului în 2003, relaţiile Americii cu Uniunea Europeană au cunoscut o evoluţie sinuoasă. Persistă probabil în memoria multor europeni celebra sintagmă provocatoare lansată de Donald Rumsfeld, controversatul secretar al Apărării din administraţia neo-conservatoare a lui George Bush jr., privitoare la noua Europă (cu referire la aliaţii din Europa Centrală şi de Est ai Americii, proaspeţi membri ai NATO), considerată de şeful Pentagonului mai viguroasă ideologic şi moral şi mai dedicată idealului promovării democraţiei în lume decât vechea Europă. Era, evident, o trimitere directă, critică, la reluctanţa Parisului şi a Berlinului de a susţine war on terror printr-o intervenţie militară comună în Irak.
Numeroşi autori de pe ambele maluri ale Atlanticului au pus în discuţie în ultimii zece ani separarea Americii de Europa[i], divizarea transatlantică şi creşterea diferenţelor[ii] de abordare ale vechilor parteneri strategici în chestiunea Irakului şi în alte dosare de politică externă precum şi redefinirea intereselor prioritare[iii] spre alte regiuni ale lumii. Nu e scopul acestui articol să privească în trecut şi să caute originea acestei răciri. Probabil, ar fi de identificat unele „vinovăţii” de ambele părţi ale oceanului, atât în comoditatea şi memoria scurtă a europenilor (războaiele secolului XX sunt lecţii parcă prea îndepărtate), obişnuiţi fiind să joace pe mize mici, regionale şi să nu-şi irosească resursele financiare în afara propriului interes al statului bunăstării, ca şi în sentimentul superiorităţii şi al vocaţiei universale a Americii, fondat pe viziunea larg asumată de leading nation.
Alegerea lui Barack Obama la Casa Albă, în noiembrie 2008, nu a schimbat prea mult această tendinţă de slăbire a alianţei americano-europene, cu toate că Obama a fost şi este foarte popular în Europa (un sondaj recent arată că ar câştiga clar în faţa lui Romney în toate ţările Uniunii) şi, în plus, nu are nici apetitul ofensiv, hegemonic, regulator al administraţiilor trecute, atât de detestat de unele cancelarii vest-europene. Motivul este acum altul. Criza financiar-bancară americană, urmată la scurtă vreme de oficializarea crizei datoriilor suverane în zona Euro, precum şi o perspectivă diferită asupra priorităţilor strategice ale politicii externe şi de apărare americane, cu centrul de greutate mutându-se explicit spre Asia-Pacific[iv], a făcut ca Europa să nu mai fie zona de interes numărul unu pentru Washington. Inclusiv în abordarea economică a crizei paradigmele au fost diferite: americanii au ales bailout şi stimularea consumului pentru a relua creşterea economică, Germania şi Europa au mers pe austeritate pentru reducerea deficitelor.
Ţările din grupul BRICS[v], aşa-numitele puteri globale emergente, sunt cele care înregistrează astăzi cele mai înalte nivele de creştere economică, au pieţe mari, resurse uriaşe de forţă de muncă tânără şi ieftină (exact opusul ţărilor occidentale), costuri sociale scăzute şi nivele de taxare atractive. Spre ele se îndreaptă acum speranţele şi interesele investitorilor, deopotrivă din America de Nord şi chiar din Europa.
Ar putea probabil contraargumenta unii comentatori faţă de cele afirmate anterior, invocând programul scutului american antirachetă din Europa Centrală şi de Est, liniştindu-ne astfel că totul este în regulă în relaţia America-Europa şi nimic nu s-a schimbat. Ferindu-ne însă de capcana wishful thinking, ar trebui totuşi să vedem că proiectul este mai vechi decât administraţia Obama iar asemenea mega-proiecte traversează de regulă mai multe cicluri politice, ar trebui să observăm că operaţionalizarea componentelor are termene destul de lungi şi improbabile, şi mai ales ar trebui să ştim că în relaţiile internaţionale marile puteri au nevoie să-şi creeze instrumente de negociere şi monede de schimb în raport cu alte puteri. Asemenea instrumente de negociere te întăresc simbolic şi îţi conferă ascendentul de care ai nevoie în relaţia cu terţii, prin simpla existenţă a temei în discuţie. Deci, proiectul este benefic pentru Statele Unite şi aliaţii săi europeni încă înainte de a fi materializat. Scena cu preşedintele Obama şi microfonul uitat în poziţia deschis, deliberată sau nu, în care acesta îl roagă pe Medvedev să-i transmită lui Putin că după alegeri va fi mult mai conciliant în negocierile cu Rusia privind scutul antirachetă, a sugerat celor cărora trebuia să le sugereze ceva care este în fapt interesul real al Americii pentru Europa.
Nici viitorul mandat prezidenţial american, care va fi inaugurat la începutul anului viitor, fie al doilea pentru Obama fie primul pentru Romney, nu este de aşteptat să schimbe radical tabloul relaţiei America-Europa. Administraţia de la Washington se va concentra probabil pe problemele structurale profunde ale Americii. Pe de altă parte, soluţiile pentru criza Eurozonei nu sunt imediate iar Uniunea nu mai pare demult atractivă pentru americani, nici economic, nici strategic, şi cu atât mai puţin politico-militar, având în vedere mecanismele decizionale greoaie, fragmentate de interesele celor 27 de guverne naţionale, precum şi lipsa cvasi-totală a instrumentelor de acţiune externă ale Bruxelles-ului.
Chiar şi dotată cu noul concept strategic, Alianţa Nord-Atlantică (NATO) pare la rândul ei în căutarea unei noi identităţi politice şi a unei misiuni care să suscite din nou interesul şi susţinerea opiniei publice în cadrul democraţiilor componente. Şi aici se resimte însă din plin răcirea relaţiei Europa-America, relaţie aflată în căutarea unei noi mize esenţiale, după colapsul marii ameninţări reprezentate timp de 45 de ani de Uniunea Sovietică.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
