​E aproape opt jumate. Sunt in autogara centrala din Chisinau si caut sa ma urc in prima marsrutca spre Bender. Doi soferi se plimba prin multime si striga «Bender, Bender, Tiraspol». Masa il intreaba pe unul dintre ei la cat pleaca. Mai avem 20 de minute. Ii platim biletele si imi arunc rucsacul pe un scaun.

Da, merg in Transnistria. Imi vin in minte imagini cu grupul Ilascu si cu romanii persecutati doar pentru ca vorbeau romana, vazute cu ani in urma la televizor. Acum o luna, in timp ce ma dadeam cocos si-i povesteam despre planurile mele jurnalistice marete, Colintineanu facea misto de mine si-mi zicea sa am grija, sa nu cumva sa ma „agate aia randunica de tavan”.

Ne facem drum cu greu prin traficul aglomerat din piata centrala. Inainte de iesirea din Chisinau am cerut si formularul de care am nevoie sa trec vama. Pana acum vreo trei ani, intrarea in Republica Moldoveneasca Nistreana (RMN) m-ar fi costat cam €0,50. Pentru o scurta perioada au triplat taxa, iar la sfarsitul lui 2009 au scos-o cu totul.

Mai toti soferii au cate un teanc de formulare de „reghistratie”, ca sa nu petreaca mai mult timp decat trebuie la trecerea vamii. Daca stii sa-l ceri, il iei si-l completezi pe drum; daca nu, trebuie sa iei formularul de la ghiseu si risti sa-ti iei o sudalma de la sofer, pe care oricum n-o pricepi daca nu vorbesti rusa.

Cu vreo zece kilometri inainte de vama, imi amintesc de controlul bagajelor. Stiu ca nu au o atitudine tocmai prietenoasa fata de jurnalisti, si d-aia mi-am lasat legitimatia de presa la Bucuresti. Dar cu aparatul foto ce fac? Rucsacul meu complicat m-a scapat de-un control in Georgia, dar daca il gasesc aici? Vorbesc cu Masa despre asta si ma linisteste: «il iau eu. Nu prea cauta in gentile femeilor. N-ai idee cate pachete de tigari am trecut cu geanta asta cat inca eram in liceu».

Semnul de intrare in orasul Bender (Tighina)

Surprinzator, vamesii de pe partea moldoveneasca verifica doar portbagajul. Fortele de mentinere a pacii, faimoasele miratvorti, par sa fie mai mult de decor. In timp ce un ofiter transnistrean urca in masina si ne cere pasapoartele, vad un soldat rus la bustul gol care vopseste bariera dintre cele doua vami. Un al doilea soldat sta pe marginea drumului si trage plictisit dintr-o tigara.

Pentru ca are pasaport de RMN, Masa trebuie doar sa i-l arate granicerului, la fel cum il aratam si noi vamesilor din interiorul UE. Insa eu, cu pasaport strain, trebuie sa cobor din marsrutca si sa ma duc cu foaia completata la ghiseul serviciului de migratie. Hartia asta este singura dovada a legalitatii prezentei mele in Transnistria. Fiind recunoscute doar de alte trei tari, nerecunoscute la randul lor — Abhazia, Nagorno-Karabah si Osetia de Sud — autoritatile RMN nu pun viza de intrare pe pasaport. Daca pierd „reghistratia”, devin imigrant ilegal intr-un stat separatist.

Textul de pe asfalt: La multi ani, Pisicuta!

Primesc foaia stampilata inapoi dupa doar doua intrebari, scopul si durata vizitei, si o recomandare sa nu depasesc cele 12 ore declarate. Altfel, trebuie sa merg cu gazda mea la sectia de pasapoarte, sa dam cu subsemnatul si sa dovedesc ca am la mine cei $20/zi ceruti de legislatia transnistreana ca sa-mi pot prelungi sederea.

Stand de ziare gol, in centrul orasului Bender (Tighina)

Ma urc inapoi in masina, se ridica bariera si peste nici cinci minute coboram „la cruce”, la intrarea in Bender. Odata ajunsi in centru, lasam o parte din bagaje la un magazin de pe strada Comsomolului, aproape de casa gazdei. N-am mult timp de pierdut, asa ca-mi iau aparatul din geanta Masei si ne indreptam direct spre bazar.

O masina a departamentului de intretinere a Politiei Rutiere Transnistrene

Ne urcam in marsrutca. Pe un abtibild de pe torpedou scrie „pentru «multumesc» multumesc, dar pentru calatorie plateste”. ii intind soferului o bancnota de zece ruble. Da din cap ca nu si-mi arata cu degetul spre o foaie lipita in coltul parbrizului pe care scrie, in rusa, „plata la iesire”, dar nu si cat costa biletul. Cateva minute mai tarziu, ajungem la piata centrala. Masa afla de la sofer ca biletul e doua ruble si 80 de copeici. imi da restul patru ruble, iar eu astept si maruntisul.

Doua vanzatoare vorbesc langa produsele lor, afisate langa un magazin de haine

Vazand ca nu ne dam jos din masina, ne spune pe un ton indignat ca „ce, voi nu stiti sa va luati restul?”. Intr-un cos mic de paie de pe bord se afla un maldar de copeici, de cinci si de zece. Poate nu reprezinta o suma mare, dar la sfarsitul zilei, copeicile ramase de la calatori reprezinta un ciubuc frumusel. Desi exista statii amenajate, soferii opresc oriunde le ceri: la intersectie, la scoala, la magazin. Insa mai toate au capatul la piata centrala.

Femeie in fata unui magazin de peste in bazarul din Bender (Tighina)

Intram in hala care, aproape de ora pranzului, e deja pustie. Locul imi aminteste de circurile foamei din Bucuresti, asa cum le-am vazut eu in anii 90: aceleasi tejghele din mozaic, aceeasi faianta alba si aceleasi cantare cu greutati. In toata hala mai erau doar cativa vanzatori cu marfa si cateva chioscuri deschise.

Iesim direct in harmalaia pietei. Totul se vinde la gramada: ferestre, fructe si fuste. Majoritatea vanzatorilor de legume si fructe sunt pensionari si vin de la periferia orasului cu produsele proprii. Transportul public in Transnistria e gratuit pentru pensionari, asa ca fiecare vinde ce are pe acasa pentru a-si intregi veniturile. Unii dintre ei isi aduc si nepotii la piata sa-i ajute.

Ruble transnistrene

Intr-un colt al pietei vad si prima casa de schimb valutar. Desi rubla transnistreana e cotata putin mai slab ca leul moldovenesc, ea sta mai bine in raport cu dolarul sau cu euro.

Schimb niste bani si raman surprins sa-l vad pe Dimitrie Cantemir pe bancnota de 100 de ruble, intre multe alte hartii cu fete rusesti. Pe hartiile de 1, 5, 10 si 25 de ruble se afla figura ultimului generalisim rus, Alexandr Suvorov, care, printre altele, poarta titlul de conte de Ramnic (Ramnicu Sarat, n.r) si are o statuie ridicata in comuna Dumbraveni, judetul Vrancea. Pe restul bancnotelor apar portretele poetului ucrainean Taras Shevchenko, contelui Rumiantsev-Zadunaiskiy si Ecaterinei a II-a a Rusiei. Pana la urma, se pare ca transnistrenii au impacat, macar prin bancnote, minoritatile micului stat separatist.

Locuri de parcare amenajate pentru peste (stanga) si lapte (dreapta)

La un cvartal distanta de piata centrala se afla bazarul. Preturile sunt afisate in ruble si doar la cateva dintre produse. Din curiozitate, intreb de pretul unor pantofi, iar raspunsul vine in dolari. Intreaba si Masa la alta tejghea si primeste acelasi raspuns, in dolari. Dupa un calcul rapid, inteleg ca preturile sunt semnificativ mai mari decat ce gasesti in Bucuresti, la Obor.

Trag ultimele imagini si ne pregatim sa plecam din bazar. Imi pun aparatul dupa umar si, din mers, aud din spate „maladoi celavec!” ("Tinere!", n.r.). intorc capul si o vad pe una dintre vanzatoarele pe langa care am trecut mai devreme. Striga dupa mine, iar eu prefer s-o ignor si sa ies cat mai repede din bazar.

Magazin de incaltaminte in bazar. Preturile sunt afisate doar la cateva produse.

Dupa cativa metri, ne ajunge din urma si ma trage de maneca. Ma repede in rusa si da sa puna mana pe aparat. Fac un pas in spate. ii spun Masei ca nu inteleg ce vrea de la mine. Atunci, vanzatoarea se apuca sa turuie in romana, aruncand cu amenintari in stanga si-n dreapta. Scandalul atrage atentia celorlalti, care incep sa se stranga in jurul nostru. Deja am parte de mult prea multa atentie, asa ca trebuie sa gasesc o modalitate de a ma cara. Fara sa stau prea mult pe ganduri, ma rastesc si eu la ea si fac pasi mari spre iesire.

Harta rutelor de microbuz din autogara Bender (Tighina). In stanga, intrarea intr-o frizerie.

Ne pierdem urma prin multime si intram in autogara. inauntru, jumatate e sala de asteptare, jumatate magazin de mobila. Totul pustiu, in afara de noi si femeia de serviciu care da cu mopul. intr-un colt e o usa deschisa prin care se vede o frizerie. Stam jos cateva minute, dupa care ne indreptam spre spitalul municipal. Am un contact la dispecerat si mi-a promis ca-mi arata unde lucreaza.

Partea a doua a materialului va fi publicata luni, 1 octombrie 2012.

Andrei Ionita este un jurnalist independent din Bucuresti. A lucrat pentru mai multe publicatii romanesti si straine.