Dupa 7 ani si jumatate de guvernare socialista, spaniolii au decis sa aleaga drumul cel greu, dar si cel care pare mai scurt. La alegerile din 20 noiembrie s-a impus dorinta de a schimba daca nu directia, macar ritmul unei recuperari economice care intarzie enervant de mult sa apara.

Felix DamianFoto: Arhiva personala

Guvernul Zapatero a ajuns la putere in circumstante dramatice, dupa atentatele din trenurile din gara Atocha de la Madrid, unde au murit 192 de persoane - dintre care 16 erau romani - si pleaca acum in circumstante la fel de dureroase, lasand in urma peste 5 milioane de someri si o generatie de tineri fara locuri de munca si fara perspective.

Societatea spaniola a dat vina in ultimii ani pe lipsa de insipiratie a guvernului, care a preferat sa cheltuie miliarde de euro in programe de ajutorare a somerilor sau a micilor comercianti. Au fost risipite fonduri imense in Planul E care a promovat peste tot in Spania lucrari publice doar de dragul de a reduce temporar cifra somajului.

Opozitia a criticat intre timp faptul ca toate aceste programe nu sunt tratamentul adecvat pentru o criza aflata deja la metastaza.

Este nevoie insa de o separare a celor doua mandate socialiste, diferite precum noaptea de zi.

Trebuie reamintita inspiratia sau mai degraba vocatia sociala a guvernului Zapatero, care a ajuns la putere promovand drepturi si libertati sociale importante. In primul mandat, 2004 - 2008, socialistii au retras trupele din Irak, dintr-un conflict criticat de societatea spaniola, in ciuda supararii americane. Legea privind dreptul homosexualilor de a se casatori si de a adopta copii a dinamitat definitiv si relatia guvernului socialist cu biserica catolica, dar a atras un mare val de simpatie din partea societatii spaniole.

Toate aceste lucruri se petreceau insa intr-o perioada in care economia spaniola crestea intr-un ritm galopant si in acei ani, drept dovada, a crescut si numarul romanilor stabiliti in aceasta tara.

Criza economica a izbucnit in Spania inca din 2007, iar deflagratia s-a produs spre finalul anului 2008. Din aceasta cauza, Zapatero si-a permis sa candideze la un nou mandat in 2008, negand o criza care devenea tot mai evidenta. Aceasta a fost, poate, prima greseala "de inspiratie" a guvernului socialist, care a trecut de la negatie la taieri bugetare in foarte scurt timp. Primul pas a fost recunoasterea crizei, apoi a urmat diagnosticarea ei ca fiind doar o ¬dezaccelerare economica¬ pentru care se pot aplica politici de stimulare prin ajutoare si subventii, au venit apoi durele decizii de austeritate, amanarea varstei de pensionare si reducerea cu 5% a salariilor functionarilor, iar acum se traieste etapa impotentei in care, indiferent de reformele decise de guvern, pietele financiare nu mai cred decat in indicele primei de risc.

S-a ajuns inaintea acestei campanii electorale sa se vorbeasca tot mai mult de prima de risc, despre pietele financiare, despre incredere in economie, astfel incat aproape toti spaniolii au simtit in ultimele luni necesitatea de a urma un curs de economie globala.

Criza datoriei suverane din zona euro l-a determinat pe premierul Zapatero sa-si recunoasca neputinta de a guverna o tara indatorata pana peste cap si intr-un timp record a stabilit o intalnire cu principalul partid de opozitie, Partidul Popular. In cinci minute, impreuna au stabilit sa introduca in Constitutie regula de aur a deficitului public, masura extrem de criticata de societatea spaniola, prin faptul ca nu a existat nici un ragaz pentru a putea dezbate aceasta decizie istorica.

Din pacate, pietele financiare nu mai lasa timp de dezbateri tarilor care se afunda in datorii si pierd increderea investitorilor. Finalul mandatului Zapatero a fost destul de trist pentru un lider care ar fi meritat un alt loc in istoria recenta a Spaniei.

In ultimele luni, Zapatero a fost mult mai laconic si mai timorat si a manifestat o libertate de miscare tot mai restransa de evolutia crizei, pentru ca in campania electorala a socialistilor sa fie eliminat efectiv din agenda de actiuni.

Socialistii spanioli au stiut ca 20 noiembrie va fi o data neagra in istoria partidului lor si de aceea au si recunoscut, poate inconstient, greselile din aceasta guvernare. Chiar daca in ultimele luni criza suverana a delapidat mai multe tari din Europa de puterea democratica de a decide si guvernul Zapatero ar fi putut specula faptul ca aceasta criza globala ataca insasi structura politica a Europei, socialistii au adoptat o pozitie de invinsi si s-au identificat dinainte cu viitoarea opozitie din parlamentul de la Madrid.

In tot acest timp in care guvernul stabilea regula de aur in Constitutie si pacta alegeri anticipate, societatea spaniola a inteles ca trebuie sa reactioneze. Inca dinaintea alegerilor locale si regionale din luna mai, a aparut ceea ce se poate numi Miscarea 15 Mai (15M) sau a indignatilor.

Indignarea era un sentiment pe care-l simteau deja foarte multi cetateni de toate varstele si a fost declansata de o manifestatie organizata de un ong care cerea o "democratie reala" in Spania. Principala critica lansata atunci si care a continuat sa capete forma in societatea spaniola este cea justificata de faptul ca guvernele si sistemul politic au devenit prizonierii sistemului financiar, sistem care a tolerat si a generat o criza globala fara precendent.

In scut timp, miscarea indignatilor a ajuns sa fie sprijinita de cei care aveau idealuri de stanga si de aceea miscarea este catalogata ca fiind o actiune a stangii, desi indignatii refuza sa se identifice cu vreo doctrina politica. Ceea ce este evident insa este faptul ca indignarea se indreptata catre societatea capitalista, a carei avaritie submineaza democratia societatii occidentale.

La cateva luni dupa expansiunea indignarii in Spania, a izbucnit criza suverana din zona euro, inaintea acestei veri, care a demonstrat ca tara nu mai este independenta, oricate reduceri bugetare ar face.

Astfel a aparut conflictul dialectic care s-a perpetuat pana la data alegerilor anticipate. Unii sustin austeritatea doar sa aiba ce munci, in timp ce altii nu vor sa renunte la drepturi si servicii sociale primordiale.

Pana la 20 noiembrie, Spania a fost de cateva ori pe punctul sa cada in putul in care se aflau deja tari precum Grecia sau Italia. Ultima zi de tranzactionare dinaintea alegerilor ridica prima de risc a Spaniei la 504 puncte, un prag istoric, care nu a fost depasit doar pentru ca Banca Centrala Europeana a cumparat din nou datorie spaniola si italiana.

Alegerile generale de ieri fac din Partidul Popular cea mai puternica formatiune politica din perioada democratica a Spaniei. Cu 186 de deputati, popularii detin majoritatea absoluta, iar victoria zdrobitoare a PP-ului de la alegerile locale si regionale ii confera liderului Mariano Rajoy accesul la un buget enorm. Liderul popular a anuntat ca va face tot ce-i va sta in putinta pentru a recupera increderea in economia spaniola, fapt care presupune si un plan de reforme de austeritate despre care nu se stie mai nimic. In ciuda ambiguitatii programului sau electoral, Mariano Rajoy a fost preferat de 44,5 % din electorat pentru ca spaniolii vor o iesire grabnica din aceasta criza, indiferent de costuri.

Din pacate pentru democratia spaniola, rezultatul alegerilor din 20 noiembrie trebuie sa fie "validat" si de reactia pozitiva a pietelor financiare care actioneaza in mod natural pe principiul increderii. Oricand prima de risc poate exploda si Spania poate fi subiectul unui plan de salvare, lucru care s-ar dovedi un dezastru pentru Europa. De aceea sunt necesare politici indranezte si nu mai putin controversate, care cu siguranta ca vor mentine viu conflictul dintre indignati si cei care vor doar un loc de munca.

Felix Damian este redactor sef al publicatiei "Romanul din Spania" (www.romanul.eu) si corespondent TVR in Spania.