Regalitatea este mereu în sufletul oamenilor. Royal Philharmonic Orchestra, dirijor Charles Dutoit, Solist Frank Peter Zimmerman. Ravel – “Pavane pour une infante défunte” (1910), Beethoven – Concertul pentru vioară și orchestră în re major op. 61, Stravinski – “Petruska”, Balet burlesc în patru scene (versiunea 1911)
Dacă ar fi să fac un grafic al emoției simțite de câte ori ascult RPO,
acesta ar ieși mereu din pagina în partea de sus. Dupa exactitatea și apăsătoarea importanță dată detaliilor din interpretările Orchestrei Filarmonice din München, londonezii ne aduc din nou pe tărâmuri mai legănate, mai vii și mai umane. Mica piesă a lui Ravel, tristă pentru un început de concert, a fost ca un burete ce ștergea tabla cu lecția zilei de ieri, pentru a face loc unei noi experiențe.
Concertul de Beethoven
ne-a arătat atât simplitatea genială a compozitorului cât și capacitatea lui Zimmerman de a aduce o interpretare nouă acestei cunoscute opere. Poate nu cunosc concertul suficient de bine, dar mi s-a părut o interpretare modernă, chiar romantică. Orchestra și dirijorul au fost în totală înțelegere și armonie cu solistul, ducându-ne pe toți pe drumul clasic al minunatului Beethoven.
La bis, Bach.
Cântat nu în totalitate plat, cum este normal în epoca aceea, ci plin de sentimente, cu accente potrivite la schimbările tonale, care m-au făcut până și pe mine, care nu prea gust Bach, să mă bucur de structura previzibilă a piesei. După pauză, baletul de Stravinski ce urma să îl ascultăm m-a prins într-o dispoziție bună.
Ținând cont că “Ritualul primăverii” a fost primit la premieră
cu o mică revoluție în sală acum peste 100 de ani, eram ferm convins că și “Petruska” va fi cel puțin la fel de avangardistă. Aici s-a afirmat cu adevărat orchestra: cu solouri la majoritatea instrumentelor la care nu te astepți, în mod normal, într-o orchestră; cu nuanțe dinamice care făceau alămurile să pulseze; cu contratimpi stranii și pași de dans vioi, cu o linie melodică a contrabașilor ce poate fi folosită lejer și în zilele noastre la melodii contemporane; cu un dialog permanent între părți diferite ale orchestrei (melodia trecând de la violoncele la viori, de la flaut la trompetă). S-a terminat la fel de brusc cum a și început, fără să pot zice că am înțeles ceva, dar având o mare bucurie în plus în suflet. La final, un bis deosebit.
Eu cred că a fost Elgar (dar nu vă luați după mine)
un omagiu adus compozitorului englez cu care se mândresc și o piesă pe care nu aș putea să o plasez în nicio altă categorie decât “o melodie superbă”. Royal Philharmonic Orchestra cântă fără fițe, fără nimic ieșit din comun, ci doar cu o grămada de talent și cu sufletul deschis. Am senzația că ei toți (și erau mulți, foarte mulți pe scenă) fac parte dintr-o mare inimă care pompează muzică și energie pentru noi.
Disclaimer: nu suntem critici muzicali, muzicologi sau muzicieni, nu avem nici o obligație, nu ne asumăm nici un rol. Expunem păreri sincere și subiective despre spectacole. Pentru articole de specialitate vizitați paginile de specialitate. O veste bună pentru cei care nu pot fi în sală: se transmit foarte multe din concerte la radio, sau pe site-ul Festivalului, live.
0
1
