Nea Vasile administrează o mică podgorie aproape de Pietroasele-Buzău. Anul acesta nu a mai avut cu cine să culeagă via, deși oferea fiecărui culegător mâncare, băutură, țigări plus 150 de lei net/zi. Avea locuri de muncă vacante, cum ar spune statisticienii. Pur și simplu localnicii nu erau interesați, așa că nea Vasile a fost nevoit să cumpere o mașină de cules via, ca să nu rămână cu strugurii neculeși. În total, în România au fost în această toamnă circa 40.000 de joburi neocupate sau, mai bine spus, neinteresante pentru localnici.
Acum o săptămână, Statistica transmitea că avem 444.400 de șomeri. La cele circa 40.000 de locuri de muncă neocupate, asta înseamnă peste 11 șomeri/ loc de muncă.
Partea proastă e că locul de muncă nu e neapărat în zona în care locuiesc șomerii și nici calificările cerute pentru postul liber nu corespund cu pregătirea celor care își caută de lucru.
Dacă ne uităm mai în amănunt la datele INS, constatăm următoarele:
- Cele mai multe locuri de muncă libere sunt în București-Ilfov, unde cel mai mult se caută angajați în comerț și IT&C
- În zona de Nord-Vest se caută preponderent oameni în industria prelucrătoare și comerț
- În Moldova se caută oameni în construcții și industria prelucrătoare
- În Oltenia se caută oameni în transport, comerț și industria prelucrătoare
E drept, pentru circa două milioane de români distanța nu reprezintă un obstacol, așa că acceptă să facă naveta.
Circa o treime dintre ei lucrează în alt județ decât cel în care locuiesc, iar două treimi în altă localitate din județul în care stau.
În Ilfov, navetiștii reprezintă aproape 50% din totalul lucrătorilor, cel mai probabil aceștia venind la muncă în Capitală. Urmează județul Dâmbovița, unde navetiștii reprezintă peste 44% din populația ocupată, potrivit Statisticii. Giurgiu și Ialomița sunt următoarele „bazine” de navetiști.
Cazul domnului Ionescu
Domnul Ionescu este unui din sutele de mii de șomeri. A lucrat ca funcționar bancar până când instituția l-a pus pe liber. Ionescu lucra într-un orășel de provincie, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea. În respectivul orășel există locuri de muncă vacante dar dl. Ionescu refuză posturi pe care le consideră sub demnitatea lui. "De la 6.000 de lei lunar nu mă pot angaja ca vânzător în butic cu 2.000 de lei pe luna", spune el. E de înțeles.
Ionescu încearcă să își găsească un loc de muncă tot în zona financiară și a luat legătură cu alte bănci din oraș ca să își ofere serviciile. Deocamdată așteaptă. Este șomajul de așteptare.
Cazul domnului Popescu
Domnul Popescu a lucrat în marketing. Vânzări, mai precis. Vindea produsele unei fabrici de perdele și lenjerie de pat. Asta a făcut o viață, la asta se pricepe. N-a mai mers afacerea așa că a rămas pe drumuri. Ar mai fi o fabrică similară care e la vreo 200 de kilometri distanță și unde s-ar putea angaja, dar cum să-și lase soția și copii că să se mute practic la 200 de kilometri de casă? Cererea lui de muncă nu se va întâlni prea curând cu oferta de muncă. Iar țară e plină de Popești și de Ionesti.
Cazul domnului Constantinescu
Fost corporatist de top, cu salariu de mii de euro timp de ani buni de zile. A văzutjumătate din lume. A venit un tinerel (angajat de el în urmă cu ceva vreme) care i-a suflat postul. Acum trăiește din ce a strânsîn anii de șefie. De 3 ani nu lucreazăși nu vrea să coboare sub un anumit nivel al salariului. Așteaptă "până s-o ivi ceva pentru mine", zice trist. Acel ceva nu se va ivi îngraba, întrucât lumea s-a schimbat.
Cel maitareîlafectează faptul că nu mai e chemat la petrecerile la care odinioarăera considerat sufletul chefului.
Cazul domnului Nițescu
Familie, doi copii. Lucrează fiecare dintre soțiînstrăinătate, cate 6-9 luni pe an. Iau circa 1000 eur/net/lunar. Cu baniiadunați ACOLO îșimărescgospodăria AICI. Acolo lucreazăla negru. El întâmplărie, ea în domeniul social.
Nu suntînregistrațicașomeri, nu figurează nici căangajați, pentru că nici nu sunt. Nu vor să se stabilească acolo (cu câteva eforturi ar putea) pentru că "mai bine o duci aici, cu banii LOR". Dar nici aici n-ar îmbătrâni pentru că doar un orb n-ar vedea încotro se îndreaptă țara.
„Deocamdată nu ne plângem, om vedea ce o sămai fie”, zic ei la unison la un barbecue oferit vecinilor. A doua zi urmau să plece iar în străinătate, că li se terminaseră banii.
Articol actualizat in 20.11.2023, la ora 09.44
