„Mâncaţi prea mult; v-aţi îngrăşat; sănătatea naţiunii ne obligă să introducem un program de alimentaţie raţională”, a izbucnit N. Ceauşescu într-un acces de furie.
Afirmația este asumată de fostul ministru de Externe, Ştefan Andrei, care povestește că Ceauşescu era foarte atent la dimensiunile corporale ale celor din conducerea partidului, fiind convins că în România oamenii mureau pentru că mâncau prea mult (Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli. Ştefan Andrei în dialog
cu Lavinia Betea, Bucureşti, 2011, p. 261).
Subţirimile românilor au intrat în atenţia secretarului general, devenind o adevărată obsesie, alimentată, probabil, şi de o cultură a penuriei înfiptă în memoria afectivă a originilor sale ţărăneşti, arată un studiu publicat de cercetătorul Mioara Anton în Revista Istorică, sub egida Institutului de Istorie Nicolae Iorga al Academiei Române.
Cu o energie şi imaginaţie inepuizabile, Ceauşescu a analizat cu meticulozitate planuri, cifre, statistici, care l-au condus către soluţii şi reţete ce aveau să întunece orizontul gastronomic al românilor pentru aproape un deceniu.
Febrilitatea secretarului general pentru a corecta practicile unei alimentaţii nesănătoase, în opinia sa, a dat în cele din urmă rezultate în iulie 1982, când în şedinţa Comitetului Politic Executiv (CPEx) a fost lansat programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei.
La începutul anilor ’80, România se confrunta cu efectele nedorite ale unei crize economice.
Programul a răspuns de fapt nevoilor de economisire ale regimului. La începutul anilor ’80, România se confrunta cu efectele nedorite ale unei crize economice.
Exploatarea la maximum a resurselor ţării, raţionalizarea consumului intern, reducerea datoriei externe şi creşterea încasărilor din exporturi erau nerealiste în contextul economic internaţional al începutului anilor ’80. Rezervele guvernelor occidentale de a mai acorda credite pentru o industrie nerentabilă au obligat conducerea partidului să găsească soluţii pentru raţionalizarea consumului şi redresarea economiei.
De asemenea, presiunile Fondului Monetar Internaţional pentru ca guvernul de la Bucureşti să-şi reevalueze planurile de dezvoltare industrială, precum şi perspectiva intrării în incapacitate de plată l-au determinat pe Ceauşescu să anunţe că România intenţiona să-şi achite datoria externă, o povară aruncată direct asupra oamenilor.
Pentru a-şi atinge obiectivul, regimul a impus noi măsuri menite să disciplineze societatea şi să pună capăt unor fenomene care influenţau negativ economia. Planificarea centralizată – ilustrată propagandistic prin cincinalul calităţii, cincinalul în patru ani şi jumătate sau cincinalul revoluţiei ştiinţifice (1976–1980) – a fost un eşec niciodată recunoscut şi asumat de Ceauşescu.
Raţionalizările şi stoparea risipei s-au transformat într-o obsesie pentru Ceaușescu, care a dispus măsuri ce frizau uneori absurdul
Dacă în 1981 declanşase un adevărat război împotriva perdelelor care acopereau ferestrele localurilor publice, un an mai târziu, secretarul general interzicea servirea cafelei la mesele şi întâlnirile oficiale pentru a fi reduse cheltuielile de protocol.
Cafeaua urma să dispară şi din magazine, locul ei fiind luat de un amestec de cicoare, năut şi orz: „Nicăieri în lume nu îţi dă cafea! Şi să se retragă toţi banii – nici un leu – pentru acest lucru numai dacă suportă din bugetul lui. Din fondurile de protocol nimeni nu poate să cheltuiască nici un leu.”, urla șeful Statului
În toamna lui 1981, prioritară era aprovizionarea populaţiei cu produse agroalimentare de bază (pâine, făină, mălai, carne şi produse din carne, zahăr, ulei şi grăsimi, cartofi, legume şi fructe). Raportul scrisorilor centralizate de Secţia Scrisori şi Audienţe a CC al PCR din 1981 înregistra o creştere a nemulţumirii oamenilor ca urmare a lipsei de pe piaţă a produselor de bază, cele mai multe plângeri fiind înregistrate în judeţele Gorj, Dolj, Vâlcea, Suceava, Cluj, Prahova şi Argeş.
Ceaușescu „făcea mereu calcule, de la numărul becurilor în funcţiune, pe apartament, până la câte persoane trebuie să se sature dintr-un porc
Aprovizionarea cu pâine înregistrase cele mai multe plângeri, secretarul general cerând instituirea disciplinei în distribuţia acesteia cătrepopulaţie: „Pornindu-se de la consumul mediu stabilit (180 kg de cereale/locuitor, n.n.] se va proceda la repartizarea diferenţiată a cantităţilor de pâine, făină şi mălai, potrivit necesităţilor reale de consum ale diferitelor categorii ale oamenilor muncii, astfel încât să se asigure întregii populaţii, oamenilor muncii, consumul necesar pentru ei şi familiile lor.”
Fostul şef al Cancelariei CC al PCR, Silviu Curticeanu, nota faptul că Ceaușescu „făcea mereu calcule, dintre cele mai năstruşnice, de la numărul becurilor în funcţiune, pe apartament, până la câte persoane trebuie să se «sature» dintr-un porc, o bovină etc.; învârtea şi sucea creionul în mână şi cifrele pe hârtie până când ajungea să fie convins că repartiţiile pentru populaţie sunt «îndestulătoare».”
Aprovizionarea diferenţiată în funcţie de consumul diferenţiat era, în opinia lui Ceauşescu, soluţia prin care s-ar fi redus semnificativ consumul de cereale pe cap de locuitor şi s-ar fi oprit risipa. Nici cantinele nu au scăpat atenţiei secretarului general, care a dispus ca pâinea să nu mai fie servită în sferturi, ci în felii, iar restul să fie folosit pentru micul dejun ca pâine prăjită: „(…) fiecare să consume 3, 5, 7 felii sau atât cât are nevoie.”
Cu o săptămână înainte fusese emis decretul 306/1981, referitor la prevenirea şi combaterea speculei. Cei care îşi procurau produse alimentare de bază în cantităţi mai mari decât necesarul unei familii erau condamnaţi la pedepse cuprinse între şase luni şi cinci ani de închisoare
Pentru a descuraja traficul cu alimente, se introducea regula cumpărării de alimente pe bază de buletin de identitate. Acestui decret i s-a adăugat şi programul privind autoconducerea şi autoaprovizionarea teritorială pentru asigurarea populaţiei cu produse agricole, un nou set de măsuri restrictive care împiedicau populaţia să-şi procure alimente din alte zone decât cele în care locuia.
Fiecare judeţ şi fiecare comună erau obligate să-şi asigure stocul de alimente din producţia proprie şi să predea o cotă parte pentru fondul de stat.
Anul 1981 fusese dificil pentru populaţie, fiind înregistrate numeroase plângeri şi reclamaţii referitoare la creşterea preţurilor, permanentizarea cozilor şi absenţa din magazine a produselor de bază.
Scrisorile particulare interceptate de Securitate, dar şi cele adresate Secţiei Scrisori şi Audienţe exprimau disperarea celor mulţi, confruntaţi cu dificultăţile aprovizionării cotidiene
Existenţa omului se redusese la o goană permanentă pentru procurarea alimentelor, în vreme ce în paginile „Scânteii” continuau să se reverse nestingherit informaţii referitoare la bunăstarea socialistă.
Într-o scrisoare particulară, Karolina Kovács din Mărculeni, jud. Mureş, îşi informa o rudă din Bucureşti că, la Sovata, oamenii atacaseră camionul care transporta pâinea, iar în urma busculadei o femeie îşi pierduse viaţa: „Este mare vânzoleală pentru pâine. Nu am apucat niciodată vremuri ca şi pâinea să fie în cantităţi aşa de puţine. Mai avem probleme cu detergenţii, săpunul şi multe altele.”
Şi Alfred Hartman din Sibiu consemna că „pentru o bucată de unt trebuie să stăm la coadă 2–3 ore. Zahăr, ulei şi multe altele se găsesc foarte rar. Laptele de care e nevoie zilnic pentru copii nu-l găsim.”
Penuria generalizată şi starea de neputinţă şi disperare a populaţiei şi-au făcut loc şi în paginile memorialistice ale vremii. La Cluj, istoricul David Prodan consemna că viaţa se degrada în fiecare zi, murdăria inunda străzile oraşului, iar oamenii se aflau într-o permanentă goană după alimente: „Cozi la fiecare pas, interminabile. Nu atât de mari cât este teama oamenilor să nu rămână nemâncaţi. Strâng peste trebuinţă, consumă mai mult decât oricând, să nu lipsească, să nu se strice.” La Timişoara, criticul literar Livius Ciocârlie descria, ironic-amar, felul socialist de a
trăi periccolosamente: „Dimineaţa la lapte. Îmi place mai mult să stau la coadă decât să lucrez. La câte un minut două, înaintez cu un pas. Mic pentru omenire, dar care îmi dă un rost. Mă întorc acasă cu ceva concret. Am şi sentimentul aventurii:din trei zile, în una laptele se termină înainte să ajung.”
Un fost înalt oficial al partidului deplângea dispariţia ouălor din magazinele bucureştene. George Macovescu, fost ministru al Afacerilor Externe, marginalizat în anii ’80 ca urmare a căderii în dizgraţia secretarului general, era dezamăgit de spectacolul trist pe care îl oferea peisajul bucureştean: „De la o vreme, de mai bine de un an, cozile formate din cetăţeni de diferite vârste sunt permanente. Uneori, încep să se formeze de la două noaptea. Cozi la carne, la făină, la ouă, la lapte, la mezeluri, la unt, la cartofi, la fructe, la săpun, la detergenţi.”
Raţionalizarea consumului s-a reflectat şi în calitatea produselor. În căutare de noi soluţii ieftine, Ceauşescu a dispus în şedinţa CPEx din 18 martie 1982 realizarea unor sortimente de mezeluri care să cuprindă mai puţină carne şi mai mulţi înlocuitori. Inspirat de şunca spaniolă, dar şi de pârjoalele moldoveneşti sau hamburgerii americani, secretarul general era mai mult decât optimist că şi în comerţul socialist puteau să apară înlocuitori de succes.
Debuta astfel epoca salamului cu soia, expresie a politicilor absurde de rentabilizare a economiei şi înfometare a populaţiei. Nici halvaua nu a scăpat criticii lui Ceauşescu, fiind considerată prea încărcată de ulei şi mult prea dulce: „Am cumpărat chiar halva. Rămâi cu mâna unsă. Halvaua din Grecia, pur şi simplu parcă nu ai mânca nimic! Nu rămâi cu nicio unsoare pe mână şi nici nu este dulce ca a noastră.”
Obsedat de reducerea consumului de carne, dar şi de găsirea unor soluţii ieftine pentru aprovizionarea populaţiei, Ceauşescu a cerut la începutul anului 1982 înfiinţarea unor ferme de iepuri, care să acopere necesarul de carne pentru piaţa internă.
Cucerit de această nouă idee revoluţionară, secretarul general a insistat ca fermele de pui mult prea costisitoare şi nerentabile să fie înlocuite cu cele de iepuri, astfel încât până în 1985 să se obţină 50–60.000 tone de carne atât pentru piaţa internă, cât şi pentru export: „Dar să fie un program serios, să-l completăm, iar din carnea rezultată o parte o consumăm noi şi o parte o exportăm că este un exportbun şi obţinem mai mult decât la pui şi ne costă mai puţin, în plus asigurăm şi blănuri pentru industria uşoară; dacă iei 3 milioane de dolari, se simte.”
„Pădurarul, familia lui, trebuie să strângă ciuperci, mure şi afine. Asta e munca lui. Nu să se plimbe prin pădure!”
Două luni mai târziu, fără să renunţe la ideea fermelor de iepuri, Ceauşescu descoperea o nouă sursă de proteine cu mult mai ieftină şi mult mai hrănitoare decât şi-ar fi putut imagina cineva: ciupercile şi bureţii de pădure. În opinia sa ele puteau să substituie cu succes carnea din bucatele românilor şi să le ofere mese îndestulătoare.
Se anunţau vremuri grele pentru ocoalele silvice, care erau obligate să predea în medie pe judeţ 800–1.000 tone de ciuperci şi, bineînţeles, câteva mii de tone, rezerve şi pentru export: „(…) trebuie să folosim şi pădurile, trebuie să facem bureţii de pădure, să cultivăm în afara bureţilor şi ciupercilor care cresc natural. Aici, silvicultura trebuie să primească plan. Şi anume, nu aşa în general, pădurarul. Să terminăm, cică n-avem forţă de muncă. Pădurarul, familia lui, începând cu inginerul trebuie să strângă ciuperci, trebuie să strângă şi mure şi afine, trebuie să aibă plan. Asta e munca lui. Nu să se plimbe prin pădure.”
Ideile revoluţionare ale secretarului general au vizat şi domeniile sericiculturii şi ale farmaciei naturiste. Plantele medicinale autohtone, din care se puteau obţine medicamente şi esenţe de parfumuri, nu erau cu nimic mai prejos decât cele din import.
Prin urmare, constituiau o nouă sursă de economisiri pentru capitolul atât de sensibil al importurilor: „(…) tovarăşi, să nu mai existe în parcuri flori pentru că aşa-i place primarului sau grădinarului de acolo. Trebuie să punem plante medicinale în parcuri şi flori pentru nevoile pe care le avem pentru sectorul nostru
de parfumerie şi cosmetică.”
Nici laptele nu a scăpat atenţiei lui Ceauşescu, fiind socotit mult prea gras pentru consumul general: „(…) să mai coborâm grăsimea pentru a mări producţia de unt.”
Propusă în şedinţa Comitetului Politic Executiv din 20 octombrie 1981, varianta finală a programului a fost adoptată un an mai târziu, la 3 iulie 1982
Programul era însoţit de o anexă în care era indicată greutatea ideală în funcţie de înălţime, vârstă şi sex. Totodată, era stabilit consumul mediu de alimente în funcţie de natura şi intensitatea efortului fizic depus de populaţia adultă.
- La principalele grupe de produse alimentare, cantităţile prevăzute a fi consumate pentru perioada 1982–1985 se situau pe cap de locuitor la 60–70 kg de carne, 8–10 kg de peşte, 210–230 litri de lapte, 260–280 de ouă, 170–185 kg de legume, 85–95 kg de fructe, 22–26 kg de zahăr, 70–90 kg de cartofi, 120–140 kg de cereale şi produse din cereale.
Generalizarea penuriei de bunuri alimentare se ascundea în spatele intenţiilor regimului de a educa ştiinţific gusturile alimentare ale populaţiei.
Profitând de noul program, oamenii cereau îmbunătăţirea condiţiilor de igienă din industria alimentară, diversificarea produselor necesare copiilor şi adolescenţilor, creşterea producţiei de lapte praf, sporirea producţiei de pâine neagră şi de sortimente dietetice, restrângerea producţiei de băuturi alcoolice, inscripţionarea pe ambalaje a conţinutului caloric şi nutritiv al produselor alimentare.
Totodată, oamenii solicitau suprimarea golurilor din aprovizionarea cu alimente (chiar şi prin introducerea cartelelor la alimentele de bază), îmbunătăţirea programului de funcţionare a magazinelor, suplimentarea cantităţilor de pâine, carne şi peşte, extinderea reţelei de cantine şi a magazinelor „Gospodina” şi, nu în ultimul rând, reducerea exporturilor pentru a fi asigurat necesarul pentru consumul intern.
Realitatea cotidiană a cozilor contrazicea însă datele oficiale. Numeroase scrisori, multe dintre ele anonime, deplângeau condiţiile de aprovizionare, igiena precară în care erau depozitate mărfurile, permanentizarea cozilor şi lipsa din magazine a produselor din carne.
Într-una din scrisorile adresate lui N. Ceauşescu se consemna ironic că „socialismul începe acolo unde se termină carnea”: „(…) Nu v-a cutremurat sau nu v-a dat de gândit faptul că singurele aplauze spontane, nedirijate, neorchestrate, din timpul cuvântării tov. N. Ceauşescu la Conferinţa Naţională a PCR au izbucnit când s-a anunţat sporirea cantităţilor de carne ce vor fi livrate pe piaţă?”
Statistic, situaţia aprovizionării populaţiei era îmbucurătoare, dar realitatea arăta diferit.
„Reţetarele îmbunătăţite” din 1984–1985 anunţau noi sortimente în alimentaţia publică bazate pe legume, cartofi, peşte, ouă, paste făinoase la un kilogram de carne. Nu erau uitate nici gospodinele, al căror efort în gospodărie urma să fie diminuat prin punerea în vânzare a unor preparate culinare gata pregătite.
Conservele din peşte deveneau vedeta noului program. Mai mult, un alt program, elaborat tot ca urmare a indicaţiilor şi orientărilor secretarului general, prevedea generalizarea, spre bucuria populaţiei, a meniurilor diversificate pentru consumul la domiciliu. S-ar fi potolit goana după alimente şi ar fi dispărut şi cozile din peisajul stradal.
„Circurile foamei” deveneau noua expresie a bunăstării socialiste. Oamenii se puteau aproviziona „în forme civilizate” cu produse gătite din alimentare, case de comenzi şi unităţi specializate de alimentaţie publică. Potrivit prognozei, până în 1990, 92% din populaţia urbană a ţării s-ar fi bucurat de direcţiile noului program.
Populaţia a continuat să se plângă de lipsa alimentelor de strictă necesitate, a medicamentelor din farmacii, a chibriturilor şi bateriilor pentru lanterne din magazine .
La Baia Mare cumpărătorii norocoşi puteau achiziţiona varză împreună cu un buchet de garoafe sau spirt medicinal laolaltă cu conserve de peşte expirate. Se cerea fixarea unui orar pentru întreruperea curentului electric, astfel încât să fie evitate accidentele casnice sau blocarea celor ghinionişti în lifturile blocurilor.
Fabrica de conserve şi legume din Braşov prelungise şi în februarie 1986 luna cadourilor şi scosese la vânzare boia de ardei la pachet cu muştar, precum şi bulion cu conserve de fasole verde sau tocană de legume. Casele de comenzi refuzau să livreze mărfurile, iar unele dintre ele nici nu mai răspundeau la telefon.
În Craiova, magazinele nu mai fuseseră aprovizionate cu carne din decembrie 1985, ceea ce dusese la permanentizarea cozilor şi a busculadelor. Conform scrisorilor, fuseseră avantajaţi cei mai puternici. Către sfârşitul anului 1986 situaţia nu se ameliorase; dimpotrivă, valul de scrisori care s-a revărsat către redacţiile ziarelor centrale semnala dispariţia cărnii şi a produselor lactate din magazine şi pieţe.
Singurele produse care umpleau rafturile alimentarelor erau conservele de peşte: „La «Scânteia» s-a[sic!] primit sesizări că la Sinaia în faţa magazinelor alimentare se formează cozile începând cu ora 22–24 în speranţa că a doua zi se va aduce ceva. În numeroase scrisori şi telefoane oamenii muncii reclamă la această redacţie lipsa de căldură în apartamente, lipsa de apă caldă şi rece, lipsa gazelor la bucătărie.”
Existau şi motive de bucurie prilejuite de sărbătorirea cu fast a împlinirii a 2050 de ani de la primele lupte pentru libertate şi independenţă purtate de poporul geto-dac şi a 600 de ani de la urcarea pe tron a lui Mircea cel Bătrân, devenit, din dispoziţia Elenei Ceauşescu, Mircea cel Mare.
Sincopele din aprovizionare au avut ca rezultat adevărate strigăte de disperare din partea celor care epuizaseră orice soluţie pentru procurarea hranei. Gavrilă Tamaş, din com. Măguri, jud. Cluj, arăta într-o scrisoare adresată
ziarului „Scânteia” că familia sa, formată din nouă persoane, nu mai primise de trei luni raţia de alimente la zahăr, ulei, făină, mălai: „Nu putem cumpăra de nicăieri pâine şi nici porumb.”
Ceauşescu a ordonat în octombrie 1989 o mai bună aprovizionare cu carne a capitalei, care, combinată cu soia, putea ajunge la 140 kg pe cap de locuitor. O nouă analiză a cifrelor îi arăta că românii consumau prea multe calorii raportat la normele OMS.
După cum reiese din documentele vremii referitoare la vizitele fulger în pieţele din capitală, Ceauşescu era pe deplin informat asupra realităţilor economice ale ţării şi a condiţiilor de trai ale populaţiei. Orbit de dorinţa de a achita datoria externă, de a creşte rata exporturilor şi de a reduce drastic importurile, Ceauşescu nu fost interesat de sărăcirea generalizată a populaţiei.
Programul alimentaţiei raţionale, războiul declanşat împotriva consumului de cafea, soluţiile năstruşnice pentru a suplini absenţa din magazine a cărnii, prin creşterea industrială a iepurilor de casă sau a ciupercilor de pădure, toate acestea arată prăpastia care se deschisese între ei şi noi.
Scrisorile adresate conducerii de partid, de cele mai multe ori anonime, precum şi cele expediate postului de radio Europa Liberă sunt o mărturie directă a modului în care populaţia a reacţionat faţă de deprecierea condiţiilor de viaţăşi generalizarea fenomenelor negative (specula, bişniţa, corupţia, traficul de influenţă, frigul, foamea etc.).
16
9
