In romana titlul suna jucaus, dar era – se pare – unica modalitate de a adapta originalul. In engleza filmului i se spune “Loose Cannons”, expresie ce defineste o persoana imprevizibila. Cineastul italian de origine turca Ferzan Ozpetek semneaza un nou film despre homosexualitate, de asta data o comedie explicativa si “de popularizare”, ideala pentru micul ecran (de ce nu, pentru Da Vinci Channel).
Acest film e facut pentru anii ‘90, cand prejudecatile erau mai mari si toleranta mai mica. Cine mai crede azi ca homosexualitatea e o boala care se poate trata? Asa crede mama din “Mine vaganti”, doamna Stefania Cantone, cand face cunostinta cu prietenul medic al fiului sau, Tommaso, si, fara sa stie ca e chiar iubitul acestuia, il intreaba daca “boala” lui Antonio se va “vindeca” vreodata.
Teoretic, povestea din “Mine vaganti” (film care a avut premiera in afara competitiei la Berlinala, devenind ulterior un succes de casa in Italia) are toate motivele pentru a duce la o comedie populara.
“Clenciul” nu e faptul ca fiul traditionalistei familii Cantone din sudul Italiei e homosexual, ci ca amandoi baietii sunt homosexuali. Cand Tommaso vine de la Roma, decis sa dea cartile pe fata si sa spuna familiei largite ca:
1. Nu studiaza business - asa cum se credea -, ci Literele, si ca vrea sa devina scriitor
si
2. Ca e gay
- fratele mai mare, Antonio, bate primul cu furculita in pahar si isi face “coming out”-ul inaintea lui.
Rezultatul e ca: 1. Tatal, Vincenzo, il scoate pe Antonio din “cartea de imobil” si face un preinfarct, 2. Tommaso e obligat sa preia rolul lui Antonio si sa supravegheze productia la fabrica de paste a familiei, 3. Tommasso o cunoaste pe Alba, fiica partenerului de afaceri al familiei si, tot jucandu-si rolul de “straight”, aproape ca se indragosteste de ea.
Plecand de la premisa ca “un fiu homosexual l-a bagat pe tata in spital, dar doi fii homosexuali or sa-l omoare sigur”, Tommaso incearca sa se adapteze pe termen nedefinit noii situatii.
Totul pana cand aterizeaza, ingrijorati, de la Roma iubitul si prietenii sai – lucru care induce singurele momente cu adevarat comice – desi suntem deja trecuti de jumatatea filmului.
Dar imaginea baietilor dansand in mare si fredonand disco, sau codindu-se sa nu-si schimbe maieurile mulate (venisera “undercover”) se resoarbe relativ repede, fiind inlocuita cu suferinta tinerei Alba, care, la fel ca bunica familiei Cantone, va intelege ca nu intotdeauna ramai cu barbatul iubit.
Motivul pentru care “Mine vaganti” e un film cu bataie scurta vine din formalismul cu care e tratat subiectul. In pofida temei, filmul nu are nimic provocator sau consistent din felul in care e gandit si executat.
Ar merge perfect pe micul ecran, unde lucrurilor li se spune pe nume in modul cel mai lipsit de subtilitate si unde fiecare personaj are sertarasul lui, apartine unui tip anume.
Bunica inteleapta si diabetica, fidela iubirii pentru cumnatul ei, care isi face felul intr-un mod prea metaforic &histrionic pentru a fi credibil; tatal care acum isi da ochii peste cap, acum devine violent si paranoic; mama care il asculta dar care se da pana la urma pe brazda; tanara care priveste cu ochi umezi baiatul gay pe care n-o sa-l aiba niciodata, matusa fata batrana, ochelarista si semi-alcoolica apartin unor tipologii cu anvergura de telenovela.
Cel mai rau e ca nu razi - desi un regizor grijuliu ar fi scos mai mult de la actori si de la un scenariu plat, exploatandu-i in scop comic tocmai stereotipiile.
Dar filmul prefera sa mearga pe linia comoda a unui telefilm italian de familie, cu putina drama estompata si grija pentru o scenografie &costume frumoase, si in care emotiile eroilor nu ajung niciodata pana la spectator tocmai pentru ca nu sunt puternice.
Pentru ca e ca un telefilm, “Mine vaganti” nici nu isi propune sa mute muntii din loc si construieste un esafodaj labil care ar fi putut sustine, de fapt, orice alta intriga.
Ar fi putut deveni usor o comedie amuzanta –mai mult piper nu strica niciodata! -, dar filmul se fleoscaie intr-o poveste cuminte cu homosexuali la care sa se poata uita si bunicile, si copiii cu mucii la nas.
“Cine zice ala este!”/”Mine vaganti” – de Ferzan Ozpetek, cu: Riccardo Scamarcio, Alessandro Preziosi, Nicole Grimaudo, Ennio Fantastichini. Premiera romaneasca – 8 iulie 2011.
14
11
