Cu cel mai recent film al sau Danny Boyle spune ca a dorit sa-i dea o replica lui Darren Aronofsky si sa faca si el un fel de "Luptatorul". Nominalizat la sase Oscaruri, trei Globuri de Aur si opt premii BAFTA, "127 de ore" e un film dur, imprevizibil si emotionant despre hazard si indrazneala omului de a se pune cu destinul.
Daca acceptati spoilere, continuati sa cititi. Daca nu ati mai citit/auzit nimic despre subiectul filmului, reveniti dupa ce ati fost la cinema. Altfel, tot farmecul se duce.
Iar acest farmec sta, pentru cine a avut norocul de a nu sti ca filmul e inspirat dintr-un caz real si ca eroul s-a salvat pana la urma, in suspans.
Daca tot ce stii este ca la un moment dat eroul, Aron Ralston, ramane imobilizat sub un bolovan, pana in momentul producerii accidentului vei sta cu frica si cand cade de pe bicicleta, si cand aluneca printre stanci in lacul subteran si, de fapt, de fiecare data cand pare mai vesel.
Scenariul strans, scris de Danny Boyle impreuna cu Simon Beaufoy, speculeaza ideal frica spectatorului de ceva nelamurit, dar foarte rau care sta sa vina.
Chiar si dupa ce a avut loc accidentul si pana in ultimul moment (presupunand, din nou, ca nu stii cum s-a terminat totul) ai putea jura ca miza filmului sunt ultimele 127 de ore (cinci zile) din viata unui tanar care a facut pe grozavul si a plecat in canionul Blue John din Utah fara sa fi spus nimanui unde se duce.
Inregistrarea ultimelor momente ale lui Aron Ralston nu ar fi fost o miza cinematografica marunta. Tanarul si-a pus la bataie toata concentrarea si forta fizica pentru a se salva. Si-a rationalizat putina apa precum si sandvisurile, a folosit coardele pentru a-si face un soi de scaun care sa-i permita sa doarma, a incercat sa sparga pietroiul cu un briceag chinezesc pentru a-si elibera mana.
In plus, un asemenea deznodamant, asumat de spectator, i-ar fi permis acestuia sa dea mai multa atentie comportamentului eroului aflat pe ultima suta de metri a vietii. Pentru ca nu putini dintre noi se intreaba cum arata ultimele ore de dinaintea mortii. Cum descresti si treci dincolo? La ce te gandesti cand stii ca mai ai putin de trait?
Si din punct de vedere cinematografic demersul era interesant pentru ca ii permitea directorului de imagine Anthony Dod Mantle sa integreze in film momentele inregistrate de erou cu camera sa video, prin care acesta lasa familiei nu doar un ultim ramas bun, dar si marturia agoniei sale.
Filmul pastreaza toate indicatiile pe care pana la urma le percepem ca reale. (Cu exceptia, poate, a momentului cand eroul isi scoate ceasul de la mana. In ziua urmatoare e cu ceasul inapoi pe mana. Oare cum iti prinzi singur ceasul cand ai un singur brat la dispozitie?)
In fine, cu aceasta exceptie totul e credibil. Retrospectiv, dupa ce deja ai vazut filmul si ai aflat ca totul a fost real, filmul devine si o punere in discutie a ideii de hazard. Intr-o fictiune suta la suta, niste excursionisti care sa se nimereasca in acea pustietate exact cand iesi tu din canion extenuat, ranit si deshidratat, ar fi fost prea de tot.
Dar cand acest lucru se intampla in realitate, vorbim despre providenta. Lupta lui Aron Rolston cu pietroiul (cartea pe care a scris-o si dupa care a fost realizat filmul se numeste „Between a Rock and a Hard Place”) a fost o lupta sisifica in care el nu avea, teoretic, nicio sansa.
In economia scenariului, dupa fiecare mica izbanda te astepti la ce e mai rau. Regizorul, care a afirmat despre „127 de ore” ca e „un film de actiune cu un erou imobilizat” speculeaza cat poate claustrofobia locului (de aceea filmul nu e indicat pentru claustrofobi), dar echilibreaza lipsa spatiului vizualizand ce se petrece in mintea eroului.
Ii surprinde asociatiile libere de idei, il urmareste in evadarea lui fictiva, ii aduce familia si prietenii aproape. Spre finalul perioadei, cand starea fizica a tanarului se inrautateste, mintea incepe sa produca halucinatii.
Daca split screenul pare inca de la inceputul filmului o optiune estetica facultativa, pana la urma il accepti pentru ca intelegi ca nu e intamplator. Prezenta lui grabeste ritmul spre momentul fatal si da imaginea fragmentarii actiunii.
Split screenul nu e o inventie recenta. A inceput sa fie folosit in anii 60. (De pilda, „Thomas Crown Affair”, de Norman Jewison, se juca mult (si bine!) cu split screenul, nu doar pentru ca era ingenios vizual dar si pentru ca ii permitea sa urmareasca „defalcat” banda de spargatori condusa de Steve McQueen).
La Danny Boyle e insa si putina calofilie. In mod cert, e prea multa muzica. Dar optiunea aceasta stilistica ajuta povestea. Filmul are cateva momente dure la care s-a si lesinat prin festivaluri. Ele au insa o mare forta in gradatia emotiei spectatorului care poate avea si el un catharsis in momentul iesirii la lumina.
E greu de imaginat filmul cu altcineva in locul lui James Franco. Economia lui de mijloace, naturaletea si aerul lui de copil solar care place oricui sunt esentiale pentru credibilitatea filmului.
„127 de ore” demonstreaza, de fapt, ca viata bate filmul. Daca nu ai sti ca povestea e reala, finalul ar parea fortat.
„127 de ore”/”127 Hours” – regia Danny Boyle. Cu: James Franco, Amber Tamblyn, Kate Mara, Clémence Poésy, Lizzy Caplan, Treat Williams, Kate Burton. Premiera romaneasca – 22 aprilie 2011
0
1
