Vandut ca „extraordinara poveste a unei femei care a traversat desertul si a cucerit lumea”, filmul regizoarei Sherry Hormann – desi inspirat dintr-o poveste reala – abunda in clisee. Printre care si cel de mai sus. Pe ecran, istoria reala a supermodelului somalez Waris Dirie e stravezie si neconvingatoare.
„Floarea desertului”/”Desert Flower” incepe cu imaginile exotice, tipice pentru o productie germana, reprezentand o familie de africani nomazi in haine colorate dintr-un loc crapat de uscaciune.
Imaginea e clara (da, imaginea e un element bun al filmului), contrastele puternice iar saracia locului fotogenica. Regizoarea americana Sherry Hormann incepe in Somalia, dar muta actiunea in Marea Britanie, revenind prin flashbackuri inapoi in Somalia, apoi ajungand la un moment dat, spre final, si la New York.
Miscarile pe axele temporala si geografica nu dau filmului mai multa consistenta pentru ca lipsa de imaginatie a povestii e obositoare. Toate amanuntele sau datele povestii sunt la nivelul maxim al stereotipiei, iar scenariul uscat nu e capabil nici macar sa construiasca gradat si fluent schimbarile de dispozitie ale personajelor.
Unele personajele cum e englezoaica zaluda interpretata de Sally Hawkins ori patroana hostelului londonez sunt acre si isterice pana la un punct, dupa care se schimba inexplicabil. In contrapartida, eroina interpretata de un alt model, etiopiana Liya Kebede, este lipsita de reactii tot filmul, indiferent ce i se intampla.
„Floarea desertului” este povestea unei somaleze plecate de copil in Marea Britanie si care, dupa cativa ani la munca de jos si chiar de vagabondaj, se imprieteneste cu o tanara englezoaica si e remarcata de un foarte cunoscut fotograf de moda, Terence Donovan, gratie caruia ajunge in Calendarul Pirelli pe 1987.
Povestea lui Waris Dirie pare si este intr-o foarte mare masura o poveste de succes, dar drama tinerei femei – care se pare ca reprezinta adevaratul centru de greutate al filmului, e dezvaluita gradat, prin intoarceri in timp, si asumata de eroina in momentul culminant al gloriei sale.
Femeia fusese circumcisa de la varsta de 3 ani si din cauza unei infectii i se extirpasera organele genitale. (In cronologia dramelor, la 13 ani fusese vanduta ca sotie.) Momentul culminant al filmului, venind la capatul unui scenariu de o superficialitate uluitoare, de o simplitate scolareasca, e cel cand eroina ia cuvantul la ONU, denuntand traditia din tara sa ca pe o practica ucigasa.
In constructia filmului care anterior ne oferise inclusiv instantanee alb-negru si defilari cu incetinitorul de pe catwalk, trimitand nu doar la un film de pe un canal TV pentru femei sau la orice poveste despre femei de succes de la „Ratusca cea urata” incoace, dar si (stramb) spre „Pret-a-porter”-ul Robert Altman (prin personajul sefei agentiei de casting rele si snoabe interpretate prea sarjat de Juliet Stevenson), finalul de la ONU suna ca atingerea Everestului, ca un alt gen de catwalk, si nu ca o luare de pozitie umanitara.
„Floarea desertului” nu ofera decat imagini-sablon despre diversele medii despre care vorbeste. Unul e sablonul despre Africa, altul e cel despre lumea modei, altul despre viata imigrantilor in Marea Britanie. Impresia pe care o da filmul este ca aceste lumi le sunt straine autorilor care au avut acces indirect la ele, la mana a doua. Iata un film numai bun de evitat.
„Floarea desertului”/”Desert Flower” – regia Sherry Hormann, cu: Liya Kebede, Sally Hawkins, Timothy Spall, Craig Parkinson. Premiera romaneasca – 15 aprilie 2011.
1
1
