Daca regizorul ar fi pastrat la montaj replica: "Nu-i de-ajuns sa vorbim cu subiect si predicat; traim in capul nostru", ar fi mutat concluzia in debutul filmului, iar restul de 2h59:50 ar fi fost o lunga demonstratie a imposibilitatii comunicarii dintre oameni. Replica n-ar fi schimbat, insa, prea multe. Cu sau fara ea, "Aurora" e manusa pe care Cristi Puiu o arunca nu atat spectatorului, cat sie insusi.
Nu mai e o noutate ca, daca n-ar fi existat Cristi Puiu, poate n-ar fi existat nici (pardon de expresie) Noul Val sau nu in forma aceasta si nu acum. "Marfa si banii" (2001) si, mai ales, "Moartea domnului Lazarescu" (2005) au influentat marea majoritate a colegilor de generaţie (si nu doar pe ei) si aproape toate filmele realizate din 2005 incoace (scurte sau lungi, bune sau rele) poarta marca Puiu.
Era firesc, deci, ca seful de generatie sa (isi) ridice cu al treilea film si mai sus stacheta. "Aurora" nu mi se pare, insa, mai bun decat "Moartea domnului Lazarescu", desi e mult mai provocator.
E un mers pe sarma fara plasa de protectie si o afirmare egotica a suprematiei artistului/creatorului de cinema, in contradictie cu ideea cunoasterii prin intermediul cinematografului, a lepadarii de piei ca o ceapa sau a sondarii realitatii prin arta.
Filmul are in centru un barbat din zilele noastre, Viorel, un inginer care a divortat de curand si care are doua fetite. Un om obisnuit confruntat, dupa cum putem banui din atitudinea sa, cu o depresie profunda.
Regizorul il urmareste in actiuni normale, banale chiar, prezentate intentionat in cadre lungi, aparent fara sens, precum si in momente care acumuleaza o tensiune latenta.
Unul dintre acestea ar fi atunci cand eroul achizitioneaza o pusca sau cand face exercitii cu ea prin casa, indreptand teava spre sine. Nu mai e o noutate pentru nimeni (regizorul a vorbit despre asta si in interviuri) ca Viorel va ajunge sa comita un numar de crime.
Putem banui usor ca intentia regizorului a fost sa traverseze faptul divers pentru a ajunge la momentul fatal si ca, recreand toate gesturile marunte pe care Viorel le face, el (regizorul) a incercat sa inteleaga ce se ascunde in spatele actului de a ucide.
Nu atat ce il motiveaza (motivele sunt divortul sau depresia samd), cat tabloul complex facut din idei logice si acte irationale care imping pe cineva (un om obisnuit al zilelor noastre, de care ne lovim pe strada) nu sa ucida dintr-o iesire nervoasa, ci sa planuiasca o crima. Lucru care nu face din el un nebun.
Sau nu? Dupa proiectia pe care filmul a avut-o in cadrul festivalului de film romanesc organizat recent de ICR Londra la Belfast, un psihiatru l-a intrebat pe Cristi Puiu daca eroul are sau nu probleme psihice. Regizorul nu a dat un raspuns transant.
In caietul de presa al filmului (oferit jurnalistilor la Cannes), el spune insa ca in perioada documentarii (care a durat doi ani), a fost surprins sa constate ca cei cu care vorbea, condamnati pentru crima, pareau oameni obisnuiti.
Probabil acest lucru l-a facut sa se decida sa il interpreteze chiar el pe Viorel: dorinta de a "incerca pe propria piele", de om obisnuit, aceasta idee acida de a fi un mic Dumnezeu care da si ia viata.
Numai ca regizorul nu e un om obisnuit, el e creatorul povestii, ceea ce poate fi sinucigas pentru el (mai ales daca e si o persoana senzitiva). Asta a dus, poate, si la construirea unui intreg esafodaj argumentativ de genul "traim fiecare in capul nostru; cum sa intru eu ca regizor in mintea eroului si sa-l manipulez daca nu sunt chiar eu eroul samd", care nu rezista pana la capat.
Regizorul nu se poate pune in mintea eroului decat pana in momentul crimelor. Tot ce poate face e sa incerce sa simta ca el, sa-i presimta gesturile, sa creada ca intelege ceea ce de fapt, tot el o spune, e de neinteles.
Da, filmul poate sa aiba ca tema incomunicabilitatea noastra structurala, imposibilitatea de a ne deschide catre ceilalti si de a ne cunoaste unii pe altii cu totul, dar asta poate suna si ca scuza pentru un film care n-a ieşit conform asteptarilor.
Da, e lung si greu de urmarit. Dar nu pentru ca „nu se intampla nimic” (desi exista multa materie in plus), ci pentru ca acumuleaza o substanta grea si neplacuta.
Nu-ti face bine sa vezi „Aurora”, si senzatia pe care o ai nu e aceea de a fi intrat - ca John Cusack in mintea lui John Malkovich din "Being John Malkovich"- , ci in mintea regizorului, a creatorului de lumi Cristi Puiu care se crede Viorel, personajul filmului sau.
Prin urmare, ceea ce spectatorul poate sa resimta e o senzatie de jena ca viziteaza mintea autorului - cu trimiterea voita si glumet-serioasa la "Politist, adjectiv", dar si cu cote-ul histrionic, narcisic ce frizeaza exhibitionismul (vezi scena in care Viorel face dus.).
„Aurora” e, in extremis, un soi de „Inception” sau un fel de „Avatar” - cu precizarea ca a fost pentru Cristi Puiu un „program de antrenament” de un nivel mult mai ridicat ca precedentele doua filme ale sale. Un program riscant prin natura sa schizoida.
Nu e un film despre cum se ajunge la crima sau despre cum poate cinematograful sa recreeze aceasta realitate cat e un film despre autorul sau.
Din acest punct de vedere, regizorul are dreptate cand spune citandu-l pe Flaubert: „Eu sunt madam Bovary”. Am auzit, insa, ca aceasta replica nu i-ar apartine lui Flaubert. Asta ar pune o noua rama peste demersul lui Cristi Puiu.
„Aurora” – regia si scenariul Cristi Puiu, cu: Cristi Puiu, Clara Voda, Valeria Seciu, Valentin Popescu, Catrinel Dumitrescu, Gelu Colceag. Premiera romaneasca – 11 martie 2011
0
0
