"Genova" nu e o un film angajat despre Afganistan, Sarajevo, Irak sau Guantanamo. E mai "relaxat" si mai intimist, cu precizarea ca britanicul Michael Winterbottom nu se poate relaxa cu comedii romantice roz bombon, ci - cum e cazul acum -, cu trauma unei familii confruntate cu moartea unuia dintre membri.
In "Genova", film din 2008 distins la Festivalul de la San Sebastian cu Premiul de regie si la Festivalul de la Tallinn cu Premiul Special al Juriului, Michael Winterbottom a imaginat impreuna cu Laurence Coriat (cel care i-a scris scenariul la "Wonderland") povestea unui profesor universitar (Colin Firth) a carui sotie (Hope Davis) moare intr-un accident de masina pe cand se intorcea acasa cu cele doua fete ale cuplului, in varsta de 16 si 10 ani.
La cateva luni dupa tragedie, profesorul si fetele se muta din Statele Unite la Genova, in Italia, in speranta ca un mediu nou ii va ajuta sa depaseasca mai usor trauma. De fapt, la cinci luni de la accident, durerile se acutizeaza si fiecare incepe sa le exteriorizeze cum poate.
Pentru cine intra la film fara sa aiba idee despre subiect inceputul poate nu va fi foarte datator de sperante. Filmul debuteaza cu momentul accidentului. Educati de toate celelalte filme pe care le-am vazut pana acum, stim ca atunci cand intr-un film o familie merge cu masina si atmosfera e relaxata - copiii canta, se joaca, toata lumea e fericita (fie ca ploua siroaie sau nu), va urma un accident.
Michael Winterbottom stie ca stim, de aceea prelungeste cat poate momentul fatidic si, cu cat il prelungeste mai mult si ridica volumul zgomotelor, cu atat tensiunea creste. Dezumflati probabil de ideea ca urmeaza sa fim luati de fraieri si serviti cu un stereotip, am putea avea surpriza de a fi luati prin surprindere.
Nu vedem accidentul, si momentul cu pricina e doar introducerea intr-o melodrama de familie (plus muzica de pian adiacenta) care are insorita Genova pe fundal, concentrandu-se nu doar pe relatiile interumane ci si pe mecanismele intunecate ale traumei pierderii cuiva apropiat. Mary, fetita cea mica, se considera vinovata de accident pentru ca se juca cu mama ei si i-a pus mainile la ochi (deci e vinovata!), dar in economia emotionala a scenariului vinovatia ei este doar proiectia in oglinda a traumei.
Antrenat in pelicule despre subiecte politice la zi si cunoscut ca unul dintre cineastii care au consacrat stilul documentar in filmul de fictiune, Michael Winterbottom continua sa ne "ameninte" tot filmul cu un accident care nu va mai avea loc la proportiile la care ne asteptam. Desi subiectul nu e deloc original, fiind si lipsit de amplitudine prin natura lui, realizarea e curata si decenta, ceea ce ne face sa iertam atat micile scapari dramaturgice cat si greselile de racord (fata cea mare e cand cu casca, cand fara casca pe scuter) sau lipsa unui interes egal pentru toate personajele principale.
De fapt, filmul e convingator mai ales datorita protagonistilor - Colin Firth (tatal), Catherine Keener (prietena veche a tatalui), Willa Holland (fata cea mare), Perla Haney-Jardine (fata cea mica). Felul in care actorii isi asuma partiturile - ferindu-se de patetisme - , da credit unei povesti alunecoase pentru orice regizor.
Lucrul cel mai interesant este felul in care creste si tot creste, ca un parau care se largeste, trauma fetitei celei mici - de la senzatia ca-si vede mama pana la o obsesie care o va determina sa refaca inconstient momentul accidentului, pentru a-si rascumpara greseala. Felul in care scenaristii dau amplitudine acestui personaj e un merit al lor dar, in schimb, ei pierd cu totul din vedere personajul tatalui, care, sub fizicul securizant al lui Colin Firth, parca nu traverseaza nicio trauma sau, daca o traverseaza, ea nu se traduce decat prin interesul oarecare fata de o studenta de-a sa.
Exista un moment foarte frumos in acest film care nu se numara, totusi, printre filmele memorabile ale lui Michael Winterbottom, dar e un moment in care delicatetea feminina straluceste ca luciul unui lac unduit de o barca, fugar. La un moment dat, fetita cea mica si Barbara, prietena din facultate a tatalui (cea care i-a preluat de cum au ajuns la Geneva, straduindu-se sa-i ajute cat mai mult) se afla intr-o biserica. Mary ii spune Barbarei micul ei secret: mama o viziteaza des.
Dar Mary o roaga pe Barbara sa nu spuna nimanui. Seara, dupa un incident (rezolvat din fericire), ne asteptam, normal, ca Barbara sa-l avertizeze pe tata in legatura cu o situatie care impune macar o consultatie psihologica. Felul in care Barbara isi alege cuvintele - fara sa-si tradeze mica prietena, dar incercand sa-l puna in garda pe tata -, intreg amestecul de oboseala dupa o zi de plaja stresanta, aburii vinului, inceputul unui mic flirt, jena de a interveni in treburile familiei, ingrijorarea pentru fetita sunt perfect combinate de Catherine Keener intr-un minut care defineste un personaj. Nu e doar meritul scenaristilor, ci si al acestei foarte bune actrite.
"Genova" - de Michael Winterbottom, cu: Colin Firth, Catherine Keener, Hope Davis, Willa Holland , Perla Haney-Jardine. Premiera romaneasca - 24 septembrie 2010
