In 10 februarie 1990, Peter Strickland a vazut “Eraserhead”. Avea 16 ani cand filmul lui David Lynch i-a schimbat viata. 19 ani si o zi mai tarziu, britanicul (de fapt, jumate britanic jumate grec) si-a prezentat in Competitia Oficiala de la Berlin primul lungmetraj, “Katalin Varga”, filmat in Romania cu actori romani de limba maghiara.

Daca pentru un roman peisajele transilvane sunt usor recognoscibile, si pentru un cinefil pot fi vizibile vagi trimiteri la David Lynch. “Katalin Varga” e insa un film construit dupa o intriga mai degraba de tragedie greaca, desfasurata aproape atemporal.

O tanara taranca dintr-un sat din Ardeal e data afara din casa de sotul care tocmai a aflat de la altii ca a fost violata in urma cu peste 10 ani. Ajunsa pe drumuri impreuna cu copilul ei, rodul violului, tanara Katalin porneste, cu copilul si caruta, in cautarea celui care i-a distrus viata, iar gandul razbunarii devine tot mai puternic.

Omoara pe traseu un martor al violului dar, cand ajunge in satul celui pe care vrea sa se razbune, descopera un om pasnic, la casa lui, insurat cu o femeie cumsecade si necajit de faptul ca, in fericirea calma pe care si-a construit-o, nu apare si un copil.

Peter Strickland se declara fascinat de tematica razbunarii si de traseul pe care il parcurg oamenii – cei buni se inraiesc din mers, precum Katalin, iar cei rai se straduiesc si in parte reusesc sa isi rascumpere pacatele, ca violatorul Antal.

Filmul nu are un happy-end, pentru ca in aceasta spirala era inevitabil ca raul sa nu se transmita. Dar povestea nu e suficient de bine sustinuta dramaturgic, si nici psihologia personajelor nu e foarte bine definita, ca si cum regizorul nu si-ar fi dorit sa lamureasca tot ce tine de motivatiile si evolutia personajelor.

Filmul cucereste insa prin stilul sau neobisnuit care il apropie de cinematografia maghiara. Nu e atat de estetizant pe cat era “Delta”, de Kornel Mundruczo (Premiul FIPRESCI, Cannes 2008), dar are elemente comune cu acesta. “Katalin Varga” e, de fapt, un road movie in care statiile calatoriei sunt adesea secvente in care peisajul se transfigureaza subiectiv prin ochii tot mai incruntati ai eroinei. Geografia interioara a acesteia se intuneca tot mai mult sub ideea razbunarii, ca padurea a carei obscuritate o fascineaza.

Peter Strickland a filmat “Katalin Varga” in 2006, din banii primiti mostenire dupa decesul unchiului sau (caruia ii dedica filmul). L-a filmat intr-un regim aproape de guerilla. Cand s-a vazut cu filmul in brate, nu mai avea niciun ban si era si dat afara de la slujba pe care o avea in Slovacia.

Norocul sau s-a numit Libra Film, mai exact Oana Giurgiu, pe care a contactat-o la Festivalul de la Salonic. Implicarea Libra Film a salvat filmul pentru ca postproductia a fost mai scumpa decat dublul sumei necesara filmarii.

Nu stiu cand va ajunge filmul in Romania (el are ca agent de vanzari firma Memento Films, care a vandut si “Entre les murs”), dar daca va ajunge, va pune niste probleme pentru ca aproape singurele personaje care vorbesc in romana sunt cele care o ucid la final pe Katalin. (Mai apar la un moment dat doua fete care vorbesc in romana, dar si ele o trateaza urat pe eroina care le ceruse o informatie legata de drum.).

Si regizorul, si producatorii spun insa ca e vorba de o poveste universala lipsita de orice fel de implicatii politice sau etnice, dar daca pentru un spectator strain acest lucru poate fi insesizabil, nu ma indoiesc ca spectatorii romani vor fi mai sensibili.

Dintre interpreti, cei mai pregnanti sunt Hilda Peter si Tibor Pallfy, care au nu doar fizionomii interesante si expresive, ci si naturaletea retinuta recomandata in cinema. Daca Tibor Palffy a mai jucat in filme maghiare, Hilda Peter e la primul sau rol intr-un film.

La Berlin a venit aproape intreaga echipa a lui Katalin Varga: regizorul Peter Strickland, interpretii Hilda Peter, Tibor Palffy, Norbert Tanko, Laszlo Matray, producatorii Tudor Giurgiu si Oana Giurgiu. La vizionarea de presa sala a fost plina si n-am vazut iesind decat foarte putini jurnalisti.

Revista “Screen Daily” nota azi ca Peter Strickland “este fara indoiala singurul cineast de la Berlinala care face muzica din sunetele produse in timp ce gateste.” Strickland este membru al trupei Sonic Catering Band (www.soniccatering.com) a carei “muzica” e alcatuita din zgomotul produs de taiatul, feliatul, fiertul samd al ingredientelor pentru gatit.

De aici acustica deosebita a filmului, remarcabila mai ales in secventele descriptive, cand zgomotele naturii devin mai pregnante si cand sunt dublate uneori de sunete care te trimit cand la David Lynch, cand la “Psycho”.

Deocamdata, cei noua critici constituiti ad-hoc intr-un juriu de catre revista “Screen Daily” dau ca favorit la Ursul de Aur filmul lui Rachid Bouchareb, “London River”, apreciat pentru umanitatea cu care infatiseaza intalnirea a doi parinti de natii, etnii si religii diferite in Londra de dupa atacurile din 2005.

Aseara a avut loc si petrecerea romaneasca la care au fost prezentati cineastii romani si echipele lor, dupa care s-a dansat pe muzica live a trupei Zdob si Zdub. Printre cei prezenti la Roter Salon in der Volksbuhne s-a numarat si Anamaria Marinca. Ea a ragusit nu doar de la cantat, dar si de la dat interviuri pana tarziu in noapte.

S-au anuntat si premiile pentru Berlinale Shorts. Ursul de Aur pentru scurtmetraj a fost obtinut de filmul irlandez “Please Say Something”, de David O'Reilly. Filmele romanesti “Renovare” si “Bric-Brac” au concurat insa pentru premiile DAAD si UPI, dar din pacate niciunul dintre ele nu a luat unul dintre aceste premii, care s-au dus la “The Illusion” de Susana Barriga (Cuba), respectiv “Die Leiden des Herrn Karpf. Der Geburstag”, de Lola Randl (Germania).