A primit de curand Marele Premiu la prima editie a Galei Jurnalismului Cultural organizata la Iasi de Fundatia Culturala "Timpul". O buna ocazie de a-l chestiona in legatura cu situatia si viitorul jurnalismului cultural de la noi. Alex Leo Serban a fost votat Cel mai bun critic roman de film de catre utilizatorii site-ului de profil cinemagia. ro, scrie in "Dilema Veche" si "Idei in dialog", a scos trei carti si este o prezenta activa in viata publica de la noi.

- Cum apreciezi calitatea jurnalismului cultural de la noi? Dar pe cea a publicului?

Eu cred ca jurnalismul cultural de la noi este in mare suferinta - si nici in alte locuri (cu traditie) nu se simte prea bine, ca sa zic asa. Am mai spus-o si o repet: jurnalismul cultural este Cenusareasa presei din Romania si, cu exceptiile de rigoare, cei care il fac dau senzatia ca-l fac pentru ca nu pot face altceva.

Cam cum era inainte (mai este?), cand multi dadeau la Filologie pentru ca nu erau buni de altceva.

Este un cerc vicios provocat de o increngatura (convergenta, insa) de lucruri: proasta parere a "managerilor" de la noi despre cultura, ca atare proasta ei ras-platire; starea tot mai precara a institutiei cronicii la nivel global; declinul autoritatii, ca fenomen general; dezinteresul crescand al publicului pentru orice inseamna opinie profesionista - mai ales in zona culturala, unde democratia blogurilor da impresia ca oricine se pricepe la orice.

Publicul, pana la urma, nu poate fi decat rezultatul devalorizarii jurnalismului cultural - un reflex al lui - si, in acelasi timp, mobilul si "argumentul" managerilor care, dupa ce au compromis profesionismul jurnalismului cultural, invoca acum dezertarea publicului...

- Stie publicul de la noi sa recepteze valoarea? Poate deosebi valoarea de imitatie?

Discernamantul se capata in timp, deci se cultiva. Dar, pentru asa ceva, e nevoie de expunerea la valoare - pe langa aceea la non-valoare. In momentul in care expui publicul, in mod repetat, la non-valoare, vei avea exact acel public incult care aplauda (neaparat la teatru, ridicandu-se in picioare ca la plenarele PCR!) si lucrurile foarte bune, si lucrurile foarte proaste.

Sigur ca (din fericire!) exista intotdeauna si exceptii: la "Play Time", al lui Jacques Tati (pe care l-am prezentat recent la Institutul Francez, in cadrul Festivalului Filmului Francez) a fost full. N-am mai vazut Sala "Elvira Popescu" atat de plina de nu mai stiu cand... Lumea (tanara, majoritatea) a aplaudat chiar si in timpul proiectiei, la unele faze.

A fost foarte reconfortant. Dar, in acelasi timp, nu-mi fac iluzii: era un public "de nisha", care bifeaza festivalurile. Este bine, dar este putin. Nu trebuie sa ne imbatam cu apa de ploaie. Ce ne lipseste noua - si este putin probabil sa se mai intample, la felul in care merge lumea - este patrunderea lucrurilor culturale bune in masse.

Transformarea consumatorului mediu de cultura intr-un consumator pentru care cultura este un reflex, nu un moft. Nu stiu daca se va mai intampla - peste o generatie, doua, asa cum se crede - pentru ca publicul se schimba, are alte reflexe.

Generatia adultilor de maine este generatia pustilor cu "short attention span", care nu misca din fata computerului (televizorul este al parintilor & bunicilor). Va exista, in cazul acestei generatii, o intoarcere la Cultura cu 'c' mare? Nu e exclus (intoarcerile acestea, istorice si generationale, sunt ciclice...), dar e putin probabil.

- Te-ai reintors de la a treia editie a Festivalului de Film Romanesc organizat la New York de ICR New York, Festivalul Transilvania si Tribeca Cinemas, a carui selectie a facut-o din nou Mihai Chirilov.Mai suntem interesanti ca cinematografie pentru America?

A fost nesperat de bine! Zic "nesperat" pentru ca, din motive birocratice (Guvernul Tariceanu care a taiat fondurile ICR-urilor), era cat p-aci sa nu se mai faca anul asta... In plus, nu am mai avut - ca-n anii precedenti - filme (supra)premiate, am avut mai putine lungmetraje de fictiune ("Boogie", "Calatoria lui Gruber", "Elevator" - pelicula-revelatie a ultimului TIFF, un film de debut facut cu 300 dolari!) si mult mai multe documentare.

Ei bine, asta n-a contat: a fost mai mult public ca pana acum. Salile au fost pline chiar si la a doua proiectie a unui titlu! E clar ca publicul a fost fidelizat si ca ar fi fost total contraproductiv (o anulare a tuturor eforturilor de pana acum) sa se "sara" peste aceasta editie.

Care editie s-a numit, simplu, "Three" - si a avut si un afis foarte inspirat ("minimalist", evident!). Nemtii zic ca toate lucrurile bune sunt in numar de trei; ei bine, la New York s-a verificat chestia asta.