După ce i s-au furat din geantă 4000 de lei într-un cartier din București, Diana Gavra s-a hotărât să facă un documentar despre hoții de buzunare. Filmul se cheamă „Amar”, după numele celui care i-a furat banii. Într-un interviu pentru HotNews.ro, regizoarea povestește ce a învățat pe parcursul filmărilor despre această lume cu care cei mai mulți dintre noi nu vrem să avem de-a face.
Diana Gavra este de profesie avocată. Spune că a fost pasionată de film și teatru încă din copilăria petrecută în Arad, dar pentru că „anii 90 nu erau propice profesiilor artistice” a ales o meserie care să-i ofere o stabilitate mai mare.
În prezent este și lector la SNSPA, dar își urmează și pasiunea de a spune povești sub formă cinematografică.
Până să ajungă la „Amar”, Diana Gavra a făcut scurtmetrajul de ficțiune „Vintage”, care abordează tema memoriei comunismului. Un grup de adolescenți organizează o petrecere tematică, unde vin costumați cu diferite uniforme din regimurile totalitare (nazist sau comunist). Despre comunism știu doar că este „vintage” și „cool.”
Filmul a fost selectat în mai multe festivaluri internaționale, de la Brest European Short Film Festival, în cadrul Bridges International Film Festival 2017 – Grecia la Cinema Los Angeles 2018, BLOW-UP sau International Arthouse Filmfest Chicago, la Mecal Barcelona International Short and Animation Film Festival (2018).
Următorul proiect al Dianei Gavra a fost lungmetrajul documentar „Casa cu Lacăt”, care abordează tema corupției în educație, unde regizoarea a investigat un caz de corupție la bacalaureat, unde un elev a fost denunțător. Documentarul a fost selectat la Transilvania International Film Festival (2019) și World of Film International Festival Glasgow (2020), la New York Lift-Off Film Festival (2021).
„Amar” prezintă o realitate necosmetizată
Amar Răducanu, personajul principal al documentarului „Amar”, în timpul filmărilor. FOTO: Arhiva personală Diana Gavra
„Amar” a fost filmat timp de un an și jumătate, din ianuarie 2022, până în august 2023. Ideea documentarului s-a legat după ce regizoarei i-au fost furați aproape 4000 de lei din geantă, la Piața Domenii. Inițial i-a făcut plângere penală hoțului, iar apoi, când el a venit spre ea „să se împace”, pentru a scăpa de răspunderea penală, s-a gândit la documentar.
„Amar este un bucureștean de etnie romă, îmi place să spun fost hoț de buzunare, care la nici 40 de ani are aproape 14 ani de închisoare, dar povestea vieții lui mi-ar plăcea să fie descoperită în film”, mărturisește regizoarea.
„Documentarul prezintă o serie de hoți de buzunare care au ridicat această activitate la rang de artă. Pătrundem în viața lor personală și profesională și descoperim mentalitatea și spiritul care stau în spatele furturilor de acest tip. Cunoaștem poveștile unor oameni care provin din medii defavorizate, care au avut adicţii, care au crescut pe străzi sau oameni care au ajuns să cunoască pe propria piele sisteme, legislații și condiții de detenție din diferite penitenciare ale Europei.
Unii sunt incurabili, alții au ajuns să fie integrați de sistemele sociale din alte țări, au învățat să scrie și să citească, au o viață socială, au o locuință şi își ocupă timpul constructiv”, scrie în sinopsisul filmului.
„Amar” a luat premiul pentru „Perspective noi”, în cadrul Astra Film Festival de la Sibiu.
Am stat de vorbă cu Diana Gavra despre cum a fost experiența ei în lumea la care a avut acces, despre lecțiile învățate, dar și despre consecințele marginalizării într-o societate românească care încă nu creează oportunități egale.
„Suntem noi mai buni decât ei (n.r.- hoții de buzunare)?
Care a fost scopul acestui documentar, ce ai vrut să arăți lumii despre el?
Diana Gavra: Mi-am propus să arăt o față nevăzută a lumii, cea a hoților de buzunare, să invit la reflecție asupra lumii în care trăim, să pun și o oglindă societății noastre.
Am vrut să expun lumea lor ca o reflexie a lumii noastre și îmi pun și întrebarea în film chiar: suntem noi mai buni decât ei? Noi n-am furat, n-am fraudat nimic niciodată? N-am vrut nici să judec, nici să dau verdicte, ci să invit la a reflecta mai profund despre cauzele care i-au determinat pe acești oameni să facă ce fac și, desigur, și responsabilitatea societății.
Personajul principal, Amar, este un tânăr de etnie romă, născut în București în 1986 și care nu a urmat nicio formă de învățământ. Dacă lăsam la o parte familia lui, care nu avea acest model educațional, nimeni n-a observat, de la asistenți sociali, învățători, profesori, inspectori, miniștri, că el lipsește din statisticile școlare? A interesat pe cineva? Nu.
Pentru Amar Răducanu și prietenii lui statul există doar sub forma secțiilor de poliție, tribunalelor și închisorilor, forme de altfel de excluziune socială.
M-a impresionat situația lui Amar care, pentru a supraviețui, trebuie să fure, neavând lapte praf pentru copilul lui mic. Când a furat de la mine, era ieșit de curând din arest, în control judiciar și, cu tot riscul, a ieșit să fure pentru a-i asigura familiei sale cele necesare traiului. Asta e o culme a disperării, dacă vreți.
„Hoții de buzunare nu sunt criminali în serie”
Povestește-mi, cum ai intrat în lumea lui Amar, dar și a prietenilor săi?
Am început cu Amar și familia lui, au fost deschiși, iar apoi, încet, au venit spre noi și rudele și prietenii. Și acum mă sună diverși cunoscuți de-ai lui, din închisoare, care vor și ei să fie filmați.
În tot acest timp, Amar a fost un deschizător de perspectivă, și așa oamenii, aduși în general de el, au fost de acord să-și expună viața în fața camerei.
Trebuie să știți că oamenii aceștia, prin prisma experienței lor de viața, îi citesc bine pe ceilalți și au intuit probabil că nu am intenții rele; m-au primit, cum spun ei, „cu inima deschisă”. Nu am avut nicio dificultate în a comunica cu ei și a se deschide. Vreau ca lumea să înțeleagă că nu sunt niște monștri cu care nu putem interacționa, sunt la fel ca noi, oameni, cu necazurile, bucuriile și tragediile lor.
Hoții de buzunare nu sunt criminali în serie, sunt niște infractori mărunți care nu acționează cu violență, nu tâlhăresc, „operează” pe nesimțite, nici nu îți dai seama, nu poate să-ți fie frică de ei. În plus, majoritatea vor să iasă din mediul infracțional și caută diverse oportunități de integrare socială, inclusiv de a se face văzuți și auziți.
Documentarul atinge mai multe teme - hoții de buzunare și sistemul în care au crescut și de ce au ajuns așa, femeile și soțiile lor, alegerile pe care ele le-au făcut, rasismul din România, sistemul judiciar și închisorile, drogurile. Ți-ai dorit ca publicul să-și facă o idee mai clară despre această comunitate?
Noi cu toții trăim în niște cercuri închise, niște bule, noi în lumea noastră, ei în lumea lor. Dincolo de temele abordate, mi-am propus o ieșire din bulă, o interacțiune mai mare între lumile noastre, pentru a înțelege mai bine niște fenomene sociale, legăturile de cauzalitate.
Aproape toți protagoniștii au avut diverse adicții, inclusiv consumul de droguri, au executat mulți ani de închisoare, penitenciarul a fost pentru ei clinică de dezintoxicare, nu au niciun fel de educație sau calificare.
Toate aceste lucruri nouă ne scapă, interacțiunea dintre lumile noastre se produce numai în caz de conflict, statul pentru ei există numai sub forma poliției, tribunalelor, penitenciarelor. Lumea noastră lor le este ostilă, la fel cum și nouă lumea lor.
„Soluții există, am prezentat în film câteva exemple de integrare socială, dar nu din România, ci din Germania”
Diana Gavra. FOTO: Arhiva personală
Societatea românească și problema noastră cu marginalizarea romilor pare să fie una dintre consecințele pentru care mulți ajung să-și facă o „meserie” din ilegalități - vezi vreo soluție la treaba asta?
Soluții există, am prezentat în film câteva exemple de integrare socială, dar nu din România, ci din Germania, în care problema este abordată altfel, cu mult sprijin din partea statului și cu un mix de măsuri de protecție socială.
În Germania am întâlnit foști hoți de buzunare, români, de etnie romă, care au fost integrați și ne povestesc sprijinul oferit de stat - locuință socială, cursuri de calificare, ajutor social, terapie.
În țara noastră nu există o asemenea politică de integrare, la noi se majorează mereu pedepsele, ceea ce nu rezolvă nimic. Aceste măsuri ar putea fi aplicate și în România, dacă ar exista voință politică, sau vreo presiune din partea societății civile, dar nu există, nu există nici acel nivel de empatie pentru acești oameni, care ar putea mișca lucrurile.
„În România nu te poți angaja nicăieri fără cazier judiciar”
Există și o sensibilizare/umanizare a acestor oameni - dacă le înțelegem trecut și contextul, e în vreo formă justificabil stilul lor de viață, cum vezi lucrurile?
Nu am romantizat acest stil de viață, l-am arătat publicului în mod realist. Dacă ne facem că nu vedem aceste lucruri nu înseamnă că ele nu există, iar pe de altă parte, acești oameni au o umanitate care lipsește multora dintre noi.
Din personajele din documentar, câte crezi că se vor întoarce la vechile obiceiuri?
Mare parte își doresc să renunțe la aceste obiceiuri, doar că unii dintre ei nu pot. Pentru a renunța la această ocupație trebuie să existe un sprijin. Ei ies pe poarta închisorii fără să beneficieze de niciun ajutor.
Spre exemplu, alte state europene oferă măcar un ajutor social sau chiar mai mult. Trebuie să înțelegem că mulți nu au niciun fel de studii sau calificări și ar trebui sprijiniți în sensul ăsta. În România nu te poți angaja nicăieri fără cazier judiciar, ceea ce în alte state europene nu există, și nu poți urma un curs de calificare fără a avea 8 sau 10 clase.
„Nu e simplu să-ți schimbi viața și mentalitatea de pe o zi pe alta”
Comunitatea din film pare patriarhală, unde femeile cresc copiii, unele și muncesc, își așteaptă bărbații acasă, și îți lasă senzația că nu au altă alternativă. Putem ca societate să ajutăm aceste femei? Vezi vreo soluție în direcția lor?
Ele au o viață complicată, trebuie să se descurce singure atunci când bărbații lor sunt la închisoare, își cresc aproape singure copiii, nici ele nu au multă educație. Este complicat când nu au niciun sprijin, au copii mici, iar soții lor sunt închiși pentru o perioadă lungă de timp.
Este dificil să vorbești în acest context despre alternative, despre job-uri, despre carieră și alte chestiuni, în condițiile în care nu au cu cine să-și lase copiii, nu au resurse pentru hrana lor, de cele mai multe ori.
Un alt aspect este partea transgenerațională și cum acțiunile părinților au un impact asupra copiilor - cei mici văd un comportament acasă și ajung bully, dependenți de droguri, lipsiți de perspective. Cum crezi că poate sistemul să intervină în situația asta, astfel încât să nu se creeze un comportament în loop, mereu același?
Acești oameni încearcă să-și educe copiii altfel, să-i trimită la școală, să le ofere o educație, și în mare parte au reușit, desigur, există și excepții. Sistemul nu face nimic pentru copiii care devin dependenți de droguri, singura speranță este să intre la închisoare, iar pentru această categorie socială, închisoarea este clinică de dezintoxicare.
Realitatea este că fără o implicare serioasă a statului, dar și a societății, genul ăsta de comportamente se vor perpetua. E nevoie de o implicare serioasa a statului prin a renunța la anumite limitări, cum ar fi cazierul pentru diverse munci sau la cerința de a avea 8 sau 10 clase pentru a urma un curs de calificare.
Desigur, ar trebui să există un mix de măsuri - locuință, ajutor social, cursuri de școlarizare și calificare și, desigur, terapie. Nu e simplu să-ți schimbi viața și mentalitatea de pe o zi pe alta.
„Mi s-a predat o lecție despre toleranță și umanitate”
Ce ai învățat în urma acestui documentar, care sunt lecțiile principale pentru tine?
Am învățat multe, mi s-a predat o lecție despre toleranță și umanitate. Oamenii aceștia trăiesc experiențe extreme, și cu toate acestea, nu se acuză și nu se judecă unii pe alții, se ajută reciproc, au legături foarte strânse de familie și prietenie.
Spre exemplu, dacă unul merge la închisoare, ceilalți îi ajută familia, iar soțiile nu-și părăsesc soții pentru că au ajuns la închisoare. În mediul lor sunt foarte apropiați unii de alții, ceea ce nouă ne lipsește uneori.
În mediul meu, am numeroase exemple de bărbați, foarte bine situați din punct de vedere economic, care, dacă își părăsesc soțiile, uită să mai plătească pensie alimentară copiilor, pe când ei, pentru a le asigura cele necesare copiilor lor, merg la închisoare.
În plus, își execută pedeapsa cu mai multă demnitate decât mulți politicieni sau oameni de afaceri.
Cum e viața lui Amar din prezent? I-a schimbat atitudinea experiența trăită în film?
Amar este într-un proces de schimbare, spune că documentarul i-a schimbat viața, muncește și dorește să iasă din mediul infracțional, să sperăm că va și reuși. I-am oferit un loc în echipa noastră de filmare și ne ajută la diverse munci, este ceea ce se numește „best boy”, adică omul bun la toate - cară echipamente, ține boom-ul etc.
Plănuiești să continui în direcția asta de film?
Acest documentar a fost finanțat de Centrul Național al Cinematografiei, a fost realizat în coproducție de Pintadera Film și Pro Omnia Cinema Spania. Mi-ar plăcea să pot găsi resursele necesare pentru a continua în această direcție, sunt foarte multe aspecte neexplorate din aceste lumi marginale pe care mi-ar plăcea să le abordez.
Din păcate, nu se înghesuie nimeni să sponsorizeze sau să finanțeze un film documentar pe teme sociale, nu prea interesează pe nimeni, și mai ales cu infractori de etnie romă.
Societatea românească este în continuare foarte rasistă și toată lumea înțelege lucrurile în mod greșit, crezând că vreau să romantizez infractorii.
Nu este deloc așa, dar vă invit să vedeți filmul pentru a înțelege mai bine.
4
49
