După ce filmul românesc Teambuilding a dominat discuțiile de pe internet aproape o săptămână, acum ar trebui trase niște concluzii: se regăsesc corporatiștii în personaje? De ce producția a stârnit atâtea pasiuni? Sunt necesare mai multe filme despre lumea din corporații (care reprezintă cam 30% din salariați)?
Producția românească regizată de Matei Dima, Cosmin Nedelcu (Micutzu) și Alex Coteț a devenit cel mai de succes film românesc din ultimii 30 de ani. Dar dezbaterile despre Teambuilding au început cu adevărat abia după ce acesta a ajuns pe Netflix. Practic toată lumea a avut o părere despre film.
Ca să sintetizăm totuși lucrurile, noi am cerut opinia unor corporatiști pentru a vedea dacă se regăsesc în personaje, a unui antropolog pentru a explica succesul filmului și a unor oameni din industrie pentru a afla dacă astfel de producții vor continua.
De ce toată lumea a dorit să-și spună părerea despre Teambuilding
Teambuilding prezintă o realitate românească, cu acțiunea plasată într-o corporație, unde lucrează tot felul de personaje ușor identificabile cu oamenii din jurul nostru. Producția accesează o serie de stereotipuri neaoșe, într-un mod amuzant, în timp ce scoate în evidență unele dintre particularitățile noastre ca popor.
Nimic neobișnuit aici, dar totuși rămâne întrebarea: de ce toată lumea și-a dorit să-și spună părerea despre film?
Antropologul Ciprian State susține că nevoile umane universale pentru atenție și recunoaștere sunt speculate și instrumentalizate de platformele digitale pentru a genera maximul de angajament din partea utilizatorilor.
„Mai mult, capitalismul comunicațional, reputația, devine o formă cheie de capital, unde fiecare reacție (like, share, follow, comment etc.) poate contribui la acumularea sau pierderea de capital reputațional. Astfel, anumite social media funcționează și ca un sistem de poziționare ideologic care favorizează reacția imediată, umorală și duc războaiele culturale la o intensitate nemaivăzută”, zice el.
Ciprian State spune că utilizatorii își simt identitatea personală amenințată de surse noi de autoritate morală, iar succesul unui film controversat ca Teambuilding poate fi perceput ca o astfel de agresiune.
„Nu în ultimul rând, aceste războaie sunt pornite și alimentate de multe ori de actori care trăiesc din generarea de trafic prin controverse”, punctează el.
Elitism vs. cultura populară și vajnicii apărători ai capitalismului vs. critica (timidă) a culturii de corporație
Criticul de film Ionuț Mareș, colaborator la „Films in Frame” şi Ziarul Metropolis, vorbește și despre celebritatea celor care l-au realizat sau au jucat în el, „în frunte cu BRMania şi Micutzu, care, dincolo de simpatia fanilor, pot stârni şi antipatia unui public elitist (care a tras la rândul lui cu ochiul la ce au făcut).
Bineînţeles, a contat şi faptul că e o comedie, una despre cel puţin două teme de impact pentru români: una relativ recentă - viaţa în corporaţie; iar alta veche - stereotipurile dintre regiunile tradiţionale ale României (cu o anexă - „războiul sexelor”).”
Ciprian State aduce în discuție și influența Netflix, dar și a serviciilor de streaming ca surse de conținut pentru publicul urban a cărui voce se aude în spațiul public.
„Controversa pare că poate fi esențializată în câteva opoziții binare: elitism vs. cultura populară și vajnicii apărători ai capitalismului vs. critica (timidă) a culturii de corporație. Între aceste extreme sunt o mulțime de poziții și nuanțe, multe axate doar pe aspectele tehnice ale filmului, altele, în cheie libertariană, pe faptul că filmul e un succes antreprenorial și că nu a beneficiat de finanțare de la stat. La toate acestea se adaugă algoritmii rețelelor sociale care favorizează controversele prin logica lor inerentă de funcționare”, precizează el.
„În 2020 aproape 30% dintre salariații din România lucrau în companii parte din grupuri multinaṭionale”
Screenshot via Youtube/ trailer Teambuilding
Ionuț Mareș spune că zona corporațiilor ar putea fi chestionată mai des. El confirmă faptul că aceasta a lipsit aproape complet (sau a fost tratată periferic) în filmele Noului Cinema Românesc de după 2000.
„Altele au fost lucrurile care i-au interesat pe cineaştii români (paradoxal aş zice, pentru că mulţi dintre ei au făcut sau încă fac reclame)”, adaugă el, nu fără a recomanda un film important care vorbește despre lumea asta, unul străin filmat la noi în țară - „Toni Erdmann” (2016) de Maren Ade.
„Însă sunt semnale că lucrurile se schimbă şi încep să apară totuşi filme care discută, în diferite registre, această zonă, tot mai reprezentativă pentru societatea românească”, adaugă el.
Ciprian State crede că avem nevoie de zona asta în orice producție culturală care se dorește să fie relevantă social, deoarece, așa cum notează, munca este o activitate cheie în viața oricărui om, un loc al dramelor și tensiunilor cotidiene, ingrediente indispensabile în orice artă.
„Nu am date actualizate, însă în 2020 aproape 30% dintre salariații din România lucrau în companii parte din grupuri multinaṭionale. Evident, cultura populară nu asociază o fabrică cu o corporație, chiar dacă tehnic face parte dintr-una, ci cu companiile mari în care se prestează muncă imaterială, sectorul serviciilor, tehnocrația, mai vechiul personal TESA.
Asta înseamnă și mari companii românești din sectoare ca energie, telecom, imobiliare, banking. Practic, o formă sau alta de corporație este locul de muncă pentru mare parte din clasa de mijloc urbană salariată (non-antreprenorială)”, completează antropologul.
Alex Trăilă, policy advisor Eurimages, fondul cultural al Consiliului Europei (CoE), crede că problema reprezentării diferitelor clase sociale, ale minorităților și a diversităților locuitorilor unui spațiu în general este ceva din ce în ce mai explorat în producțiile audiovizuale de peste tot.
Așa cum notează, el crede că este ceva normal și ține și de capacitatea unei producții de a-și stabili (parte din) publicul țintă.
„Publicul dorește pe de o parte să se descopere pe ecran, sau realitatea lui să fie și pe ecran, iar pe de altă parte există și public care ajunge astfel să descopere alte realități, străine lui”, explică el.
„Industria de film de la noi nu face decât să intre într-o normalitate”
În ceea ce privește portretizarea românilor în film, State vorbește despre cum nu reiese nimic relevant din perspectivă sociologică. „Ce mi se pare clar, însă, e faptul că satira unor stereotipuri regionale sau a tipologiei umane din organizațiile mari, chiar și grosiera, atinge niște puncte sensibile și anumite identificări”, spune el.
Ionuț Mareș subliniază și el modul în care genul filmului - comedia - „ba chiar una cu intenții populare clare” - îngroașă trăsăturile personajelor „atât în privinţa interacţiunilor din teambuilding, cât şi în legătură cu diferenţele dintre regiuni.”
„Însă probabil că filmul nu ar fi avut succesul ăsta atât de mare dacă mulţi dintre cei care l-au văzut nu ar fi recunoscut trăsături şi situaţii reale, chiar şi în forma asta exagerată”, adaugă criticul de film.
Cât despre lucrurile pe care le spune despre societatea noastră un film viral cu umor stereotipal, Mareș consideră că nu spune nimic special, ba chiar precizează cum în țări cu industrii cinematografice mai mari sau apropiate de cea românească există de mult timp astfel de producții comerciale care atrag cei mai mulţi spectatori.
Apariţia în forţă a unui val de filme comerciale al cărui portdrapel e Teambuilding are aerul de noutate, de aici şi toate discuţiile încinse de acum. Însă dacă astfel de producţii îşi găsesc uşor locul în tot mai numeroasele multiplexuri care se deschid în oraşele ţării, autorităţile ar trebui să sprijine mai mult filmele de autor/de festival, în special prin dezvoltarea şi susţinerea reţelelor de cinematografe arthouse, acolo unde e de fapt locul acestor filme mai fragile”, spune el.
Ciprian State vorbește și el despre cum „oriunde în lume genul ăsta de comedie are mai mult succes decât filmele „culte”, iar românii nu fac vreo excepție.
Antropologul punctează însă cum producătorii și actorii cheie din film, influenceri și comedianți stand-up, au un avantaj competitiv extraordinar față de alți antreprenori media - „își cunosc publicul foarte bine din lunga interacțiune online cu comunitățile lor.
În plus, au avut inteligența comercială de a targeta categorii mari de public cu temele ipocriziei discursurilor motivaționale, a muncii de jos în corporații și, în special, cea din centrele de relații cu clienții, una dintre cele mai grele și ingrate munci din sectorul serviciilor, suprareprezentată în România.
La asta au adăugat și alte ingrediente pentru a maxima șansele de succes - stereotipiile regionale atât de dragi românilor, jargon și tropi specifici culturii de tineret, dezinvoltura consumului de droguri și alcool, coloana sonoră cu focus pe trap, foarte actual în cultura de tineret locală.”
State subliniază ideea că piața este dominată de un nou tip de jucător care încearcă să facă agenda: „influencerii din mediul online dispuși într-o rețea care acoperă mare parte din cultura de tineret”.
„Lumea a râs (sau nu) şi merge mai departe”
Antropologul consideră că tipul ăsta de reprezentări are potențialul de a problematiza identificările și respectul de sine pe care un tânăr la început de drum le poate deriva dintr-un job de corporație.
„Prestigiul relativ și percepția asupra șanselor de ascensiune în ierarhia organizațională au șanse să fie afectate negativ și astfel să crească volatilitatea în pozițiile entry-level, o problemă deja foarte mare pentru corporații. Probabil acest risc explică reacția furibundă împotriva filmului a unor capete vorbitoare liberale și mai puțin panica morală vizavi de limbajul licențios și normalizarea consumului de droguri”, zice el.
Ciprian State subliniază că filmul nu are o critică anticapitalistă, ci una cel mult anticorporatistă, în timp ce propune ca salvare antreprenoriatul.
„Soluția vine prin turism, dar, pentru un tânăr fără capital financiar, antreprenoriat înseamnă de cele mai multe ori doar vlogging, scheme crypto, videochat dacă ești de față. Sau chiar chestii ilegale ca traficul de droguri sau de carne vie.
Glamorizarea antreprenoriatului ca alternativă la disciplina castratoare a corporației, în lipsa educației și a resurselor financiare, stimulează mai degrabă infracționalitatea ca modalitate de rezolvare a rănilor narcisice generate de inadecvarea resurselor la visele vândute de societatea de consum”, adaugă expertul.
Ionuț Mareș, pe de altă parte, nu crede că un film, oricât de popular ar deveni, are puterea să miște ceva profund în societatea și susține că orice potențială schimbare se întâmplă în timp, după lungi acumulări și după o întreagă mișcare cinematografică.
E un lucru bun sau nu că avem genul ăsta de filme în cinema?
Filmul Romina VTM. Screenshot via Youtube/ trailer Romina VTM
Alex Trăilă susține că discuția generată de „Teambuilding” atinge necesitatea de diversitate de conținut. El crede că e bine să existe orice fel de film, atâta vreme cât există un număr de oameni interesați să-l vadă, în țară sau în afara ei. Mai mult, consultantul Eurimages consideră că e benefic pentru România să aibă acest gen de filme, mai ales că nu este unic.
„Vine după o serie de filme lansate în ultimii ani, plus că urmează „Romina VTM”, „Taximetriști” și multe altele. Se va genera o competiție între acest gen de producții, iar competiția va împinge și calitatea precum și subiectele și temele abordate în anumite direcții.
În final, ar fi bine dacă se va ajunge la filmul de autor apreciat pentru exploatarea lui internațională și vizibilitatea adusă creativității românești, filmul de tipul Teambuilding (și cele care-i vor urma), capabile să aducă public în sălile de cinema românești (o discuție urgentă este și despre accesul deficitar al publicului din țară la o sală de cinema), iar producătorii și tehnicienii capabili să atragă și să gestioneze producții străine de anvergură.
Când se vor vedea avantajele celor trei categorii de mai sus și vor fi exploatate toate, susținute și promovate, vom putea spune că avem o industrie sănătoasă de film în România”, încheie el.
Ciprian State crede că o diversitate mai mare a tipurilor de comedie „ar fi dezumflat” din controversa produsă de Teambuilding, dar totuși vrea să accentueze cât de important este de analizat „dominația hegemonică a genului comediei locale de către „creatorii de conținut” online, rețeaua extinsă de colaboratori care acoperă întregul peisaj al divertismentului de tineret - muzică, film, stand-up - și, mai ales, valorile și filozofia de viața pe care le promovează.”
Ionuț Mareș concluzionează că încercări de filme ultra-comerciale au mai fost în ultimii ani, însă au rămas departe de succesul înregistrat de Teambuilding:
„Calitatea acestor filme va creşte - deocamdată mi se pare că realizarea lor este rudimentară. Trebuie menţionat, în acelaşi timp, că o parte din încasările acestor filme comerciale ajunge în bugetul cu care Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC) organizează concursurile de finanţare pentru filmele de festival, cele care aduc faimă culturii române în toată lumea”
Ce cred corporatiștii despre „Teambuilding”
Carmen, 37 de ani, manager într-o multinațională: „Îmi imaginam oamenii de la birou în ipostazele de acolo”
„Filmul reflectă realitatea. Am fost în câteva teambuilding-uri corporatiste și cea mai mare atracție a fost întotdeauna alcoolul. Lumea se codea să pună banii care lipseau pentru cazare (nu întotdeauna bugetul disponibil acoperea nevoile), dar nimeni nu comenta la banii de alcool. Și nu rămânea nimic la final.
La locul de muncă, bucureștenii vorbeau de rău provincialii și invers, se tot dădeau mailuri de „kind reminder” de la o echipă la alta, dar în teambuilding erau cei mai buni prieteni. Iar limbajul din film e copia fidelă a realității.
Nu vreau să par vreo bătrână care vorbește de rău „generația de azi”, dar ăsta e limbajul oamenilor între 20 și 30 de ani care lucrează în call center. Nu e folosit așa des la locul de muncă, dar când filtrele dispar, ăsta e. Și eu îl foloseam mai des atunci când funcția mi-o permitea.
M-am regăsit în unele personaje și am regăsit situații de la mine de la muncă și în film. Mi s-a părut amuzant pentru că îmi imaginam oamenii de la birou în ipostazele de acolo.”
Diana, 35 de ani, analist financiar: „La firma unde lucrez acum a fost o campanie de promovare care făcea toți moldovenii „exotici”
„Filmul este o tușă groasă adusă vieții de corporație. E menit să fie o glumă groasă cu toți acei „guys, kind reminder, clientul are mereu dreptate în call center” etc.
Diferența între cum am vrea să fim - acel „team leader” care refuză să folosească cuvinte vulgare și-i tot dă cu „pisicii mă-sii”, și cum suntem de fapt - cei din call center cu rate „giving up on life”, cea de la HR care-l lingușește pe șef, șefului care nu-i pasă dacă automatismele chiar ar ajuta și nici nu se sinchisește să-i integreze pe oamenii care teoretic ar rămâne fără job.
Ce am scris mai sus cred că se poate extrapola la orice tip de firmă, doar că e mai amuzant pentru corporate, pentru că noi umblăm toată ziua cu englezismele la noi, pentru că aproape niciodată nu lucrăm doar în română.
Cum m-am raportat eu, dacă m-am simțit jignită? E doar un film. La firma unde lucrez acum a fost o campanie de promovare care făcea toți moldovenii „exotici.”
Eu sunt moldoveancă și m-am distrat, iar prietenii mei moldoveni s-au distrat și ei. În schimb, toată țara s-a supărat în numele nostru. Era doar o campanie menită să atragă atenția și a făcut-o.
Așa și cu filmul ăsta. Noi din corporații ne știm, fie că suntem mai intelectuali, mai rasați, știm cinci limbi străine sau o engleză de baltă, tot mai scapi o mărunțică printre dinți. E normal, suntem oameni și avem de-a face cu o multitudine de nații și situații care uneori nu sunt cele mai optime.
S-a supărat toată lumea care nu e în corporații pentru noi corporatiștii că suntem ca niște grobieni, că vorba aia, suntem ăia de la privat, suntem educați. Dar se omite cu succes că filmul e o satiră și că orice satiră trebuie să fie groasă.”
Vlad*, project manager: „Există întotdeauna niște colegi care la birou sunt muți, cuminți, cu bun simți, iar la teambuilding sunt primii care se îmbată”
„HR-ul e făcut prost, iar filmul reflectă realitatea asta. Adică iei un concept bun, de teambuilding, care ar trebui să lege oarecum echipa, și îl faci prost, după niște proceduri care nu sunt adaptate specificului local.
Din experiența mea de teambuilding corporatist, există întotdeauna niște colegi care la birou sunt muți, cuminți, cu bun simț, iar la teambuilding sunt primii care se îmbată și devin misogini, sexiști, rasiști sau homofobi. Nimeni nu are niciodată chef de joculețe tâmpite și le faci doar de gura HR-ului”.
Alexandra, 35 de ani, operation buyer: „Filmul reflectă 100% viața de corporație românească”
„Filmul reflectă 100% viața de corporație românească pentru că până acum, unde am lucrat, și lucrez în mediul corporate, ca să ajungi să fii cunoscut trebuie cumva să „te vinzi.”
E un obicei la noi în corporație, unde cei care ne sunt colegi, indiferent cât de buni sunt la locul de muncă ajung să fie tratați de către manageri ca niște slugi, pe când cei care sunt neprofesioniști, dar care sunt lingușitori, ajung să fie ridicați în slăvi. Dar cu bune și rele, viața de corporație are și părți pozitive, aceste teambuilding-uri unde ajungem să ne cunoaștem mai bine și să ne tolerăm la locul de muncă.”
4
17
