„Imaculat”, regizat de Monica Stan și George Chiper-Lillemark, e cel mai nou film românesc care s-a bucurat de apreciere la unul dintre cele mai mari festivaluri din lume. A luat premiul Luigi de Laurentiis, Leone del Futuro, acordat pentru cel mai bun lungmetraj de debut la Veneția, precum și Directors Award la secțiunea Giornate degli Autori. Am stat de vorbă cu Monica Stan despre povestea personală care a stat la baza scenariului.
Filmul e despre Daria, o adolescentă de 18 ani care ajunge într-o clinică de dezintoxicare pentru consum de heroină. Vine dintr-o familie privilegiată, nu intră în tiparul consumatorului de droguri de mare risc, dar se trezește înconjurată de toxicomani care au ajuns dependenți din disperare, nu din curiozitate.
Își dă seama repede că se află într-un mediu ostil. Problema cea mai mare nu e sevrajul, e supraviețuirea. Povestea e bazată pe fapte reale. Scenariul e scris de Monica Stan, care a stat în tinerețe într-o clinică de dezintoxicare.
Cu toate că povestea se desfășoară într-un mediu excepțional, filmul atacă niște subiecte universale, cum ar fi dinamica dintr-un grup de oameni unde există o ierarhie bine definită. Orice om care a fost vreodată la școală sau într-un loc de muncă o să rezoneze cu ce se întâmplă în „Imaculat”.
Am sunat-o pe Monica, care e și co-regizorul filmului, să vorbim despre succesul de la Veneția, diferențele dintre ea și personajul principal, jucat excelent de Ana Dumitrașcu, și ce se întâmplă într-un spațiu restrâns cu mulți oameni și multă tensiune:
Cum te simți după ce ai câștigat premiul pentru debut la Festivalul Internațional de Film de la Veneția?
Copleșită. Eu nu mă simt diferită, dar lumea se comportă diferit. Am primit multe reacții de bucurie și de entuziasm. Dar în același timp încerc să mă întorc la lucrurile pe care le am de făcut, chestiile cotidiene.
Simt o bucurie că a fost recunoscută munca tuturor oamenilor din echipă și că asta îi va ajuta pe toți în cariera lor. De la actori la directorul de casting. Toți cei care au contribuit. Și mă bucur că acest premiu va ajuta filmul în sine. Va fi văzut de mai mulți oameni.
Filmele de artă sunt scoase în evidență de aceste premii.
Filmul e bazat pe o experiență personală. A fost greu să retrăiești momentele din trecut prin prisma personajului Daria?
Filmul are la bază o experiență personală dar nu e autobiografic. E ficțiune, am lucrat mult la scenariu și la personaje. Deci nu pot să spun că mi-a fost greu pentru că nu sunt aceleași momente. Însă e fidel experienței mele la un nivel emoțional, nu narativ.
Am vrut să transmit ce am învățat eu din experiența aia. Procesul de muncă la personaje a fost emoțional în sine. Când lucram la scenariu am suferit destul de mult dar asta pentru că ești confuz, nu știi ce vrei, tot cauți, încerci chestii. Și ești și singur în tot procesul ăsta.
În timpul filmării nu ai timp să procesezi ce se întâmplă, totul se desfășoară foarte rapid, nu aveam timp să mă ocup de emoțiile mele. Dar în timpul montajului a devenit din nou foarte emoționant. Atunci am avut timp să procesez ce se întâmplă pe ecran. Să văd cum se conturează personajul.
Unul dintre personajele secundare îi spune Dariei că nu va fi niciodată o persoană normală. Tu cum te simți acum că au trecut 18 ani de când ai fost la clinica de dezintoxicare?
Ea exprimă sentimentul ăsta de neadecvare, de înstrăinare, pe care poate că l-am purtat o bună parte a vieții mele. Acum mult mai puțin, sunt mult mai echilibrată și împăcată cu mine.
Dar pot să zic că acel sentiment de alienare l-am avut toată adolescența și tinerețea. Nu din cauza dependenței de droguri. Mai degrabă aș zice că dependența a fost un rezultat al acelui sentiment pe care-l aveam deja în mine. Un sentiment pe care-l poartă foarte multă lume. Nu se exprimă tot timpul prin dependență, poate fi prin refugiu în muncă, relații, multe metode.
Imagine de la filmări
Ai declarat că Daria e un personaj inexplicabil. Cum se deosebește de tine?
Daria e și rezultatul interpretării actriței. Are și o bună parte din Ana Dumitrașcu, a pus mult din ea în personaj. Mi-e greu să mă compar cu Daria la vârsta asta. La vârsta ei aș zice că poate eram puțin mai extremă în pasivitatea mea. Verbalizam mai mult emoțiile. Poate mai depresivă decât ea.
Dar eu nu mă regăsesc doar în Daria, mă regăsesc și în celelalte personaje. Inclusiv în Spartac, care reprezintă forța de reprimare. El încearcă să o reprime pe Daria. O forță morală care vrea să-i controleze imaginea. Dragostea lui nu e pentru ea, e pentru cine vrea el să fie ea. Nu e o dragoste sexuală, e o idealizare a ei.
Daria nu-și arată emoțiile foarte des, doar în cazuri extreme. E un sistem de apărare într-un astfel de mediu?
Da, categoric. Cu cât îți arăți mai mult emoțiile cu atât devii mai vulnerabil în fața celorlalți. E o diferență față de mine, are un alt mecanism de supraviețuire. Era în scenariu dar cred că a venit mai mult de la Ana. A fost foarte bine că a jucat rolul așa.
Devotamentul pentru iubitul ei a fost sincer sau e un alt mecanism de apărare? Pentru că toți o admiră pentru loialitatea și iubirea pe care o are pentru el.
Cred că nu e o chestie conștientă. Nu-și dă seama că se poate folosi de asta ca să se apere. Cred că e un semn de imaturitate. Când ești tânăr te îndrăgostești și crezi că e iubirea vieții tale. Cu toții am trecut prin asta, prin prima dragoste, am crezut că e cea mai mare. Și nu a fost așa.
Nu își dă seama ce înseamnă să iubești. E foarte naivă. Daria nu ia întotdeauna cele mai bune decizii din punct de vedere moral. Minte și manipulează la rândul ei.
Crezi că mediul înconjurător o transformă sau comportamentul ei se datorează vârstei?
Cred că ambele. Dacă ar fi fost mai matură ar fi reacționat diferit. Dar fiind atât de tânără și pusă într-o situație atât de dificilă, într-un mediu periculos, ajunge să recurgă la metodele alea din instinct. E ca un copil care se apără, nu are multe arme disponibile. E o poveste de supraviețuire până la un punct. Mai apoi devine o poveste de eliberare.
Ar putea pleca oricând, dar indiferent cât de serioase devin lucrurile, decide să rămână în clinică. Crezi că îi e frică mai mult de părinți decât de „hiene”?
Lucrurile nu sunt atât de clare. E un copil. La 18 ani poți să crezi că nu mai există scăpare, că nu mai ai soluții. Poate nici nu-ți dai seama în ce te-ai afundat până nu e prea târziu. Nu anticipează pericolul. Totul se transformă treptat în ceva negativ.
Crezi că motivul pentru care nu vrea să plece e pentru că într-un fel se simte apreciată? Vine dintr-o familie bună, nu e din lumea celorlalte personaje, e specială.
Da, ăsta e un punct bun pe care l-ai remarcat. Într-adevăr, ei îi oferă ceva acolo. O imagine idealizată pe care o internalizează. Ea se simte bine la început. Mult mai bine decât s-ar simți afară, unde e considerată de către ai ei ca fiind o paria, o dependentă de heroină.
Filmul e prezentat într-un format 4:3, care pe lângă faptul că o pune pe Daria în centrul atenției, exprimă și un sentiment puternic de claustrofobie. A fost o alegere conștientă sau un efect secundar al deciziei de a focusa acțiunea pe personajul principal?
A fost o decizie conștientă, din ambele motive. Am vrut să punem accentul pe personajul principal, dar și pe cele secundare, să focusăm pe ele, nu pe mediu. Și am vrut să creăm această senzație de claustrofobie, de izolare, închidere într-un spațiu cu mulți oameni și multă tensiune acumulată.
Dinamica din clinica de dezintoxicare ne învață o lecție importantă despre problemele ce apar într-un grup unde există o ierarhie. E interesant de văzut asta după o pandemie în care a trebuit să stăm izolați. „Imaculat” ne arată și pericolele traiului în comun.
Mă mir și eu că a picat fix după pandemie. Dacă nu ești conștient în relațiile cu ceilalți, lucrurile pot degenera într-un timp foarte rapid. Relațiile se transformă în abuz, exploatare, bullying, diferite forme de agresiune psihologică. Și această exploatare se întâmplă în rândul femeilor și bărbaților.
Ce o așteaptă pe Daria când iese pe porțile instituției? Cum vezi viitorul ei?
Viitorul e plin de capcane și alte pericole. Lumea de afară nu e diferită de cea din clinica de dezintoxicare. Găsim astfel de forțe și în viața de zi cu zi, dar poate nu suntem atât de conștiente de ele. Singura ei soluție e să fie mai bine echipată pentru a face față acestor forțe. E doar un început.
Ce a descoperit în spital e doar o sămânță din ce va crește în ea. Nu e o transformare completă.
3
5
