După Al Doilea Război Mondial, Statele Unite ale Americii și-au asumat un rol neoficial: generatorul de democrații din întreaga lume. Dar ce se întâmplă când chiar americanii încep să-și piardă încrederea în corectitudinea sistemului de vot american? Adică exact în stâlpul de rezistență al democrației.
În perspectiva alegerilor din SUA, din 3 noiembrie 2020, Hotnews va publica o serie de interviuri și articole despre relațiile din ultimii ani dintre SUA și România, importanța alegerilor din Statele Unite, sistemul de vot american și alte teme de interes.
În aproape o oră și jumătate, Netflix și publicația Vox și-au propus să explice ce este greșit la sistemul politic din America, dar și dacă mai e loc de speranță. Nu știu dacă întrețin cu adevărat speranța cu cele trei episoade dedicate alegerilor și votului, în general, dar cu siguranță oferă informații care să le fie utile chiar și românilor. Iată de ce suntem acum într-un articol despre democrația americană, așa cum am înțeles-o - cu probleme și nevoie de reformare - din producția documentară „Whose Vote Counts, Explained”.
Sunt trei episoade după cum urmează: dreptul la vot, câți bani sunt necesari ca să-ți cumperi o candidatură și voturile cui contează cu adevărat. Leonardo DiCaprio în primul episod, Selena Gomez în al doilea, și John Legend în al treilea te poartă prin schemele pe care corporațiile, politicienii și miliardarii cu interese le fac în SUA, astfel încât să intre în urnă orice vot, dar la final să iasă rezultatul sperat.
Pentru un om familiarizat cu votul în România, sau cu conceptul de democrație, așa cum l-ai experimentat aici sau în Europa, e posibil ca tot ce afli despre America să-ți pară foarte ciudat, uneori absurd sau chiar o tragere pe sfoară a electoratului.
Un vot exprimat nu se traduce automat și într-un vot înregistrat
Probabil că știi deja, în SUA există două partide care contează: Partidul Democrat (care are nuanțe socialiste și este mai progresiv - l-a avut pe Barack Obama drept președinte) și Partidul Republican (conservator, mai interesat de piața liberă - îl are pe Donald Trump președinte).
Fiecare din cele 50 de state are o autonomie foarte mare, dă senatori și reprezentanți în Congres, iar situația de la ultimele alegeri prezidențiale era că pe coaste (zona New York din est și zona California din vest) și în alte patru state dinspre centru, simplist spus, a fost popular candidatul democraților. În toate celelalte a fost popular al republicanilor.
La alegerile prezidențiale, America nu-și alege președintele pe vot popular, ci pe votul colegiului electoral. Astfel, sunt întâi comunicate voturile poporului, iar o lună mai târziu vine rezultatul oficial și final. Iar asta e o schemă care avea rost în anii 1700, când americanii nu aveau cum să se informeze (prea eficient) despre candidați. Sigur, lumea s-a schimbat, au trecut 200 de ani, dar democrațiile, în ciuda tuturor ideilor pe care le susțin, sunt incredibil de greoaie când vine vorba de schimbare.
Cel mai dificil balans: votul e un privilegiu sau un drept?
Simbolurile celor două partide și reprezentarea unui echilibru care încă nu-i atins
DiCaprio explică în primul episod că dreptul la vot e o noțiune destul de proaspătă în memoria americană. Și, de fapt, sunt milioane de oameni care încă nu au drept de vot sau nu mai au așa ceva. În primă fază, bărbații albi privilegiați (cu bani) aveau voie să voteze și să se implice activ în viața țării. Au primit apoi drept de vot bărbații de culoare, apoi femeile și la final vârsta a fost redusă de la 21 de ani la 18 ani.
În prezent, nu mai există discriminare rasială, cel puțin la nivel federal. La nivel de stat regulile pot fi scrise și rescrise în funcție de cum vrea guvernatorul. “Nu vreau să voteze toată lumea. Avantajul nostru la alegeri crește dacă dreptul la vot e restrâns”, spune Paul Weyrich, strateg conservator, în august 1980. Evaluarea lui era pentru SUA, dar e valabilă pentru orice țară: cu cât sunt mai puțini oameni la vot, cu atât vezi rezultate care în aparență sunt surprinzătoare.
În prezent, dat fiind contextul pandemiei, în America se dă o dezbatere în afara politicii, dar cu efect direct în politică: a se vota prin poștă sau nu. Pe de o parte, Trump acuză fraudă. Pe de altă parte, până acum, n-au fost consemnate cazuri majore de fraudă. Apoi, sunt state care asigură vot universal prin corespondență (de ce e important și ce se întâmplă cu frauda poți afla mai multe din episodul Voting by Mail: Last Week Tonight with John Oliver) și state în care trebuie depusă o cerere.
Aici intervine un mic șoc față de alte sisteme, chiar și România: în SUA, ca să votezi, trebuie să te înregistrezi, nu ești înregistrat automat.
Cutie poștală dedicată pentru votul prin corespondență
Frauda electorală e folosită în SUA fix ca o sperietoare. Acum, Trump folosește în sensul acesta votul prin corespondență. În trecut, a fost folosită când dreptul de vot a fost acordat mai multor categorii de cetățeni tocmai pentru a retrage acel drept. Așa s-a ajuns ca în prezent condamnații, chiar și cei eliberați, să nu aibă voie să voteze.
În anii ‘60, democrația a avansat un pic, iar statele care voiau să retragă dreptul trebuiau să aibă aprobarea guvernului federal. A venit și legea votului anticipat, înregistrări simplificate și părea că sistemul peticit al Americii începe să funcționeze într-un ritm apropiat de al altor state democratice. Se poate spune că deciziile din câteva decenii au dus chiar și la alegerea lui Obama în 2008.
Cinci ani mai târziu, “Curtea Supremă a înfipt un pumnal în inima celei mai importante legi priving drepturile civile, Legea dreptului la vot”, după cum informa NBC în iunie 2013. Votul a fost de cinci la patru și statele și districtele își puteau schimba legile electorale fără autorizație de la guvern.
De aici, în funcție de zonă, au urmat legi care să limiteze votul pentru anumite categorii. Suficient cât să iasă calculele, în multe cazuri.
Miliardele cheltuite de politicieni și interesele altora
În România, avem o lege prin care partidele și campaniile electorale sunt finanțate de la bugetul de stat. Sigur, nu mulțumește pe toți, de unde și apariția unui proiect de lege pentru schimbare. La polul opus, în SUA campaniile electorale sunt ca un show în derulare care durează mai bine de un an.
Să luăm ca exemplu campania și alegerile din noiembrie. Din 2019 se discută dacă democrații îl pun pe Bernie Sanders, Michael Bloomberg (care a cheltuit enorm într-o campanie de-a deveni candidatul partidului dar a eșuat) sau Joe Biden. Fiecare dintre ei a cheltuit bani într-o campanie care a fost doar pentru nominalizare. Bloomberg a spus că va cheltui bani chiar și pentru Biden doar ca să-l învingă pe Trump în Florida.
În cursa precedentă, Hillary Clinton a cheltuit peste un miliard de dolari, în timp ce Donald Trump a cheltuit peste 900 de milioane de dolari.
Banii investiți în campanie asigură diseminarea mesajului; fie de către echipa candidatului, fie de grupuri terțe interesate
Per total, e un show și unul cu finanțare din multiple direcții: corporații, miliardari care vor avea nevoie cândva de un serviciu, dar și organizații create artificial tocmai ca prin ele să ajungă banii în campanie sau să completeze campania candidatului. Și li se permite atât timp cât nu completează campania candidatului, ci finanțează susținerea unuia sau dărâmarea celuilalt.
Alexandria Ocasio-Cortez, cea mai tânără membră a Congresului, cu abordarea ei socialistă și cu ascensiunea ei incredibilă din spatele unui bar până la fotoliul din Camera Reprezentanților, e un caz fericit care a reușit cu bani puțini.
Dar ceilalți, mulți dintre senatori și reprezentanți, sunt dependenți de bani. Li se trasează și calendar, și orar: câte ore petrec pe telefoane cu posibili donatori, câte petrec pe teren și așa mai departe. În acest caz, un episod din „Last Week Tonight” - Congressional Fundraising- prezintă excelent cum politicienii se transformă în centraliști care caută să primească finanțare pentru campanie.
În episodul „Can You Buy An Election?” din seria Netflix nu-i despre a cumpăra, cu adevărat, voturile, ci de a-ți asigura o susținere și pe viitor. Și, cum ziceam mai sus, la final e vorba de-a returna serviciul. Sunt și situații, cum ziceam la Clinton, în care candidatul care investește mai mult pierde.
Situația finanțărilor poate fi rezumată pe scurt astfel: ori de câte ori apare o reformă, apare și o contrapondere care să permită alte canale și-o relaxare a reglementărilor.
În 2010, a fost cazul „Citizens United v. FEC” ajuns la Curtea Supremă. Cazul e tratat în acest episod și e definit ca momentul din care sumele investit de terți în campanii electorale să fie tot mai mari. Totul a pornit de la un film despre Hillary Clinton, prezentat drept documentar și distribuit prin banii Citizens United.
Decizia Curții a fost că sumele candidaților și partidelor trebuie limitate, dar ale terților nu. Iar Curtea tratează cazul, și tipul acesta de finanțare, ca fiind libertate de exprimare pro sau contra unui candidat. În contextul finanțărilor dubioase, în centrul multor scandaluri și dezbateri sunt Charles Koch și David Koch. Ultimul a murit, primul încă activează. Banii le-au venit din industria petrolieră și interesul lor în zona politică a fost să înfrâneze eforturile de-a combate poluarea.
În fine, la finanțare mai e ceva de știut: Super PACs. „Political action committee” atrage contribuții financiare de la membri și direcționează banii către campanii pro sau contra candidatului (și pot fi direcționați și spre zona legislativă). În 2014, un studiu explica în detaliu de ce conceptul dăunează considerabil. Pe scurt, acestea sunt motivele: fondurile colectate sunt nelimitate, nu trebuie să spună Fiscului nimic, dacă banii se duc la un ONG, iar singura regulă e să nu se coordoneze cu campaniile candidaților; ceea ce nu-i prea dificil.
Deocamdată, sunt state din America în care e încercată calea finanțării de la stat. Sau să strângi, pentru campanie, donații de la oameni obișnuiți, în sume mici, iar de la buget primești dublu sau mai mult. La nivelul întregii țări e greu de crezut că se va aplica prea curând așa ceva. Ceea ce-a dus situația și în alt punct.
Dacă în urmă cu peste 200 de ani fondatorii Statelor Unite ale Americii își făceau griji că oamenii n-aveau de unde să se informeze despre candidați, în prezent politica este peste tot: știri, mesaje de la candidați, de la partid, de la organizații mai mult sau mai puțin nobile sau de la milionari și miliardari cu interese.
Nu contează cine votează, ci unde
Caricatură pentru gerrymandering publicată în Boston Gazette în 1812. A fost pentru prima dată când tehnica era folosită
Dacă din comunism a rămas vorba: “nu contează cine votează, contează cine numără voturile”, în America încă e valabil dictonul: “nu contează cine votează, ci unde”. Și aici apar două cuvinte importante: Hofeller și gerrymandering. Primul e numele omului care, decenii la rând, a desenat hărți. Cel de-al doilea desemnează procedura prin care politicienii, la propriu, își aleg alegătorii.
În 1991, Hofeller a spus: “Definesc redesenarea districtelor drept singura formă legalizată de furt de voturi în America zilelor noastre”. Un deceniu mai târziu a mai oferit o frază extraordinară: “Redesenarea districtelor e ca un proces electoral în sens invers. [...] De obicei, votanții își aleg politicienii. În redistribuire, politicienii își aleg votanții”.
Procesul, pe scurt, permite ca un stat să fie împărțit în districte. În funcție de cum le trasezi, ca republican sau democrat, îți poți lua votanții care, cel mai probabil, vor vota partidul care trasează harta. E o schemă folosită de ambele partide, în funcție de cine are puterea la momentul respectiv. Și e explicată mai în detaliu în episodul Gerrymandering al Last Week Tonight. E documentat pe scurt și-n videoul de mai jos.
Scopul lui Hofeller era simplu: partidul să iasă bine și democrații să nu iasă nicăieri. Și în mare parte i-a ieșit. Așa că au fost făcute calcule pe computer: când ar ieși un rezultat cât de cât echilibrat? În general, republicanii ies mai bine, indiferent cum sunt trasate hărțile, cel puțin conform explicațiilor din episodul „Whose Vote Counts”.
Totodată, asta înseamnă că votul unora e mai puțin însemnat. Așa că e prezentată și-o soluție. Episodul trei prezintă și-o idee bună pentru democrație: cum niciuna nu-i perfectă, e sănătos pentru țări să se uite către ce fac alții și să împrumute idei care ar putea funcționa. Sigur, asta nu ține cont că politicienii n-ar vrea să schimbe starea de fapt.
Iar ca soluție pentru anti-gerrymandering e un sistem în care votanții nu mai aleg doar un om, ci fac o ierarhie dintre candidați. Calculul e pe șapte candidați: patru republicani (majoritari, pentru că așa arătau și simulările de redesenare a districtelor) și trei democrați. Dacă miza e alegerea a patru reprezentanți, atunci printr-o sistem de ierarhizare și redistribuire a voturilor, ar câștiga trei republicani și un democrat. Astfel, în loc de patru din același partid, balanța ar fi un pic înclinată spre echilibru.
În România, conceptul de redesenare a fost gândit pentru 2008, dar aplicat și la alegerile parlamentare din 2012. Pe scurt, a presupus gruparea primarilor de aceeași culoare politică. În 2012, politicienii au migrat către colegii în care primarii erau deja majoritari. Schema locală a rămas în istorie drept: “foarfeca lui Hrebenciuc”.
Va funcționa așa ceva? Cu siguranță nu e o soluție perfectă, dar e o soluție ceva mai echilibrată decât ce există în prezent. Și tot în prezent încă există colegiul electoral. Ziceam la început că există votul popular, apoi există votul propriu-zis care pune președintele. Ideea e tot din anii 1700, când era dificil de organizat alegeri care să nu fie fraudate, a fost implementat colegiul electoral despre care unul dintre fondatori a spus că a fost o soluție găsită, la propriu, la capătul răbdării.
În 2020, Curtea Supremă a venit însă cu o decizie care poate ajuta: electorii trebuie să respecte votul popular.
(În România, votul popular a fost faultat în 2008, când Tăriceanu a devenit deputat și fără voturile necesare.)
„Whose Vote Counts, Explained” ține o oră și jumătate. Nu va rezolva alegerile americane și nu va salva democrații în lume. Dar eu îți recomand să-i acorzi timp și să afli ce se întâmplă în țara care are atâta influență în lume și de ce acum se regăsește în cel mai sensibil punct. Se confruntă cu o pandemie și ar trebui să organizeze alegeri.
Nu toți cetățenii au drept de vot și cei marginalizați continuă să fie cei de culoare, săracii și cei care locuiesc în zone izolate. Trump vrea un nou mandat și e de înțeles. Dar acuzele lui că votul prin corespondență e deja fraudat și e atât de vraiște, încât rezultat nu poate fi decât fals nu face decât să introducă și mai mult haos în sistem.
Așa cum s-a văzut în 2016, cum s-a văzut și la Brexit, acum nu mai e vorba ca forțe externe să-și pună un candidat dorit. E suficient să-i facă pe cetățeni să n-aibă încredere în sistem, în sistemul democratic acum. În momentul în care încrederea scade, scade și prezența la vot, iar mecanismul prin care electoratul rămas poate fi controlat e tot mai puternic.
Cel puțin ideea de democrație nu e aproape de final în SUA. Încă sunt senatori, reprezentanți sau primari aleși pentru că poporul i-a vrut. Dar acelea sunt și alegeri mai mici, către care atenția e mai scăzută. După 3 noiembrie vedem ce se mai întâmplă la cel mai înalt nivel și de ce natură vor fi acuzațiile. Până atunci poți profita să înțelegi cum funcționează, chiar și așa, cu defecte, cea mai veche democrație modernă.
25
36
