Filmul „Messiah” de pe Netflix te poartă printr-o groază de teme: de la conflictul etern dintre guvernul israelian și palestinieni, până la politica imigraționistă a Americii contemporane, atitudinile americanilor față de avort, practica torturării suspecților de terorism, concurența dintre „Deep State” și politicienii populiști, terorismul cibernetic, Rusia, terorismul islamic etc. Și, peste toate, lansează o întrebare provocatoare: Ce ar fi dacă ar apărea un al doilea Mesia în Orientul Mijlociu?
„Messiah”, una dintre cele mai noi și controversate producții Netflix, e un amestec bizar de stiluri și teme. La început, ai impresia că privești un soi de Iisus din Nazaret altoit cu „Homeland” și „Fauda”. Când acțiunea se mută aproape complet în America, serialul aduce foarte mult a „The Leftovers”, o serie HBO care a trecut pe sub radarul multor oameni preocupați să comenteze ultimele răsturnări de situație din „Game of Thrones”.
Cu toate acestea, a reușit să-mi mănânce o noapte întreagă de somn. Atenție, „cronica” va conține mici spoilere.
O surpriză mai mare ca Învierea
Am pornit serialul cu zero așteptări, fără a vedea vreun trailer, știind doar că-i ceva cu Iisus și Orientul Mijlociu. De fapt, mint, așteptările erau chiar joase, mai ales că premisa suna prea exotică pentru sensibilitățile mele de om fără Dumnezeu, iar un search rapid pe Google arăta că seria n-a prea prins la critici.
Inclusiv premisa primului episod sună stupid când o citești prima oară: într-o Sirie în care ISIS a renăscut din propria cenușă și amenință să cucerească Damascul, de nicăieri apare un pletos machiat care abate asupra jihadiștilor o furtună de proporții biblice, biruindu-i o dată pentru totdeauna. Sau cel puțin așa cred cei două mii de adepți pe care-i capătă-n urma incidentului, îl strigă Al-Masih (adică Mesia) și încep să-l urmărească peste tot, inclusiv în deșert, spre granița cu vecinul-dușman din vest, Israel.
Noul „profet” și apostolii săi devin rapid faimoși la nivel internațional, atrăgând atenția unei agente CIA cu un trecut nu tocmai plăcut, dar și a unui agent Shin Bet (agenția de securitate internă a Israelului) cu un istoric la fel de tenebros. De aici, serialul evoluează pe mai multe planuri.
De la un punct încolo, mare parte din acțiune se mută-n SUA, unde Al-Masih se pogoară asupra unui pastor cu probleme financiare și familiale. Nu vreau să intru prea mult pe tărâmul spoilerelor, pentru că-i genul de serial mereu pus pe șotii, cu o surpriză și un mister la fiecare colț. Ideea e că formula, oricât de ridicolă ar părea pe hârtie, funcționează surprinzător de bine. M-am apucat de el într-o seară, pe la 8, iar la 3 dimineața eram deja la episodul 7, deși la 9 trebuia să fiu la muncă. Cumva, Netflix a reușit și de data asta să mă prindă în plasa bingingului nesănătos.
Cum și unde o nimerește filmul „Messiah”?
În primul rând, serialul e bine bugetat și produs. Prezintă toate semnele unui show modern, în care s-au investit ceva bani și sudoare a frunții. Apoi, împrumută teme și tipologii de personaje cu destul de mult bun simț. Din „Homeland” ia agenta CIA cu principii, dar măcinată de dileme morale și un trecut tragic. Din „Fauda” împrumută apucăturile thrillerului de spionaj israelian tipic, cu agenți Shin Bet divorțați, alcoolici și foarte multe schelete în dulap. Din „Leftovers” ia familia americană tipică (cu tot cu adolescenții ei enervanți) și o pune într-o situație atipică. Iar din „Iisus din Nazaret” îl ia pe… ei bine, pe Iisus, doar că în a doua sa încarnare.
Sau nu, asta vezi tu mai încolo.
E loc de mai bine, dar și de un sezon nou
Actorii, deși nu foarte cunoscuți, se achită onorabil de treabă. Majoritatea. Drama agentei CIA e credibilă, încet dar sigur ajungi s-o înțelegi și chiar să-ți pese de soarta ei. Agentul israelian e iarăși un personaj tragic bine portretizat, plimbându-te printr-o gamă variată de stări sufletești, de la ură și revoltă, până la milă.
Iar Mesia e ce trebuie. Enigmatic, așa cum bine-i șade unui profet sau șef de cult, își alege vorbele cu foarte multă grijă, niciun cuvânt nu pare aruncat așa, în doru’ lelii. Dimpotrivă, spune fix ce te-ai aștepta să auzi de la un Iisus sau Osho 2.0. Totuși, ai constant senzația că ceva e în neregulă cu el. Poate-i de vină privirea, poate faptul că, în ciuda „minunilor”, lasă-n urmă doar haos și durere.
„Oare chiar e Dumnezeu întrupat?”, ajungi să te întrebi de-a lungul episoadelor. N-are cum. Poate e Antihristul sau Al-Masih ad-Dajjal, cum îl numește escatologia islamică? Sau poate e doar un ideolog foarte inteligent și viclean sponsorizat de dușmanii Occidentului pentru a semăna dezordine. E greu de dat un verdict clar chiar și după ce termini cele zece episoade ale sezonului întâi (pentru că da, creatorii show-ului par să fi lăsat loc de un sezon 2).
Și, ca să închei capitolul jocului actoricesc într-o notă negativă, trebuie să admit că n-am fost prea încântat de povestea pastorului texan a cărui soartă devine legată de voiajul american al lui Mesia. Dramele de om al Domnului cu datorii, nevastă alcoolică, socru milionar și fiică rebelă m-au lăsat rece. Înțeleg rostul personajelor în poveste, toate se leagă decent în final, dar cred că am eu o problemă personală cu viața de familie.
La final de drum, vei constata că, preț de zece episoade, ai țopăit printr-o pleiadă amețitoare de tematici. Unele vechi de mii de ani, altele foarte actuale: conflictul etern dintre guvernul israelian și palestinieni condamnați să-și ducă viețile pe o fâșie de pământ, politica imigraționistă a Americii contemporane, atitudinile americanilor față de avort, practica torturării suspecților de terorism, impactul așa zisului imperialism american, concurența dintre „Deep State” și politicienii populiști, terorismul cibernetic, Rusia (se putea fără?), terorismul islamic (iarăși, se putea fără?), jurnalismul senzaționalist pe surse etc. O listă cuprinzătoare, așadar.
Unele teme-s abordate mai abil, altele mai puțin. Când am tras linie, după un binging de doar o zi lucrătoare juma’, mi-am dat seama că tot ghiveciul ăsta exotic a obținut ce-și propusese. Poate m-a ajutat și faptul că n-o apucă pe calea prozelitismului religios. Nu-i „Left Behind”, „God’s Not Dead” sau altă perlă teleevanghelistă la care te poți uita doar fumat. E ceva ce seamănă cu atâtea alte show-uri bune, dar care reușește cumva să-și găsească propria identitate.
Sigur, criticii au cam strâmbat din nas, dar reacția publicului a fost suficient de generoasă (vezi diferența evidentă dintre scoruri de pe Rotten Tomatoes) încât continuarea să fie aproape sigură. Până atunci, noi să fim sănătoși și Domnul să ne călăuzească pașii pe unde crede el că e mai bine, doar nu către granița dintre Israel și Siria.
19
9
