"Adun lucruri fel de fel din anii copilăriei când tata îmi spunea: Adună-le, Ioane, nici nu știi când ai nevoie de ceva".
Aș spune că una dintre calitățile principale ale filmului documentar este felul în care se opune uitării. Uneori cu blândețe, uneori cu furie, dar se încăpățânează să-i reziste uitării. În aceste timpuri tulburi, când diferențele ne despart tot mai mult și ne insularizam, documentarul ne aduce aminte.
"Timebox" ne arată că străzile Iasiului sunt aceleași iarna, cu tramvaie care își croiesc drum prin zăpada, atunci ca și acum. O secvență din film, cu geamurile aburite și curățate din loc în loc cu mâna de către călători, îmi amintește de copilăria mea, care a avut loc 30 ani mai târziu. Indiferent de modă și de subiectele momentului, micile detalii rămân la fel. Această privire de ansamblu peste decenii micșorează substanțial conflictele și dilemele pe care le avem în prezent. Sigur, orice film cu imagini de arhivă poate avea acest efect asupra privitorului. Dar "Timebox" are o anumite gingășie în alegerea perspectivelor și cursivitatea imaginilor, o eleganță pe care doar un operator cu experiență Norei Agapi o putea atinge.
Bunica mea, care a prins războiul și foametea din '47, mă încuraja să strâng și să refolosesc. Nu din ideologie, ci din pragmatism. Protagonistul din "Timebox", Ion Matei Agapi s-a lăsat absorbit de această nevoie de a conserva. Din fericire pentru generațiile viitoare, nu s-a oprit la cele 3 perechi de patine din copilărie pe care le păstrează și astăzi. Nici la acel scaun fără un picior pe care nu e pregătit să-l abandoneze. Tezaurizarea compulsivă, o condiție care l-a însoțit de-a lungul vieții, l-a făcut să adune 2 milioane de negative și peste 20.000 metri de peliculă. O arhivă ce cuprinde secvențe din viața orașului Iași, comunitățile rurale din județele Iași și Vaslui, precum și nenumărate evenimente și figuri publice ale vremii.
Ion Matei Agapi este un personaj de film prin definiție, un exemplu de manual. "Am făcut de 4 ori turul României pe jos. Am făcut turul Iugoslaviei, al Cehiei, al Ungariei și am mers de la Iași pană la Paris pe jos". Este vegetarian convins de peste 50 ani. Fotograf al PCR-ului, deși n-a fost niciodată membru de partid. Chiriaș perseverent, deși ar fi putut să își cumpere 7 case până acum. Nu i-a păsat pentru că "toată lumea primea o casă în timpul comunismului". Student al Studioului Sahia, alături de Sergiu Nicolaescu, ale cărui filme le apreciază și astăzi. Întrebat de un activist de partid "de ce nu vă tundeți", răspunde isteț și cu haz "îl tund, dar mereu crește la loc".
Tezaurizarea compulsivă mai are însă un efect secundar, care se manifestă prin distanțarea emoțională, printr-o anumită inabilitate de a empatiza. Momentul meu preferat din film este atunci când Ion Agapi mută camera ce o încadra pe fiică lui și panoramează spre cutiile de film din colecție. Nora îl complimenteaza "nu ți-ai pierdut abilitatea de panoramare", remarcă pe care eu am înțeles-o drept "continui să te eschivezi". Această relație îmbogățește povestea din "Timebox" și o poartă dincolo de granițele naționale. Este ceva universal în a "panorama" și în ultimii ani am devenit tot mai familiari cu această abilitate.
Într-un festival, ca și pe rețelele sociale, atenția îți este fugărită, înconjurată, de la un film la altul, de la o poveste la alta, prea multe sentimente de inadecvare, prea puțină contemplare. E ușor să fii depășit de povestea unui om atât de bogat în experiențe. La umbra unei mari personalități poți să crești, după clasicul model maestru-discipol, dar pe măsură ce ieși la lumină, îți iei zborul ca un pui din cuibul lui. Spre finalul sesiunii de întrebări după proiecție, Ion Agapi a obosit. Se consideră un lăudaros și compensează bagatelizandu-și munca de-o viață "chestii dintr-astea, așa..."
Nora însă, îi aranjează scamele de pe sacoul negru, cu grijă și înțelegere. În regia de documentar, cel mai dificil este să faci un film personal. Este nevoie de un imens curaj, de care puțini sunt capabili. "Vreau să stai serios și să te uiți în oglindă", îi cere Nora tatălui ei. Cu toată experiența și reputația lui, Ion Agapi nu se poate lua în serios, ba chiar își ironizează postura metaforică de statuie. "Sunt încă în viață și vrei deja să îmi faci statuie… Tu mă vezi pe un piedestal", pare că vrea să îi spună. "Dar eu sunt atât de prins în panoramari, încât am pierdut contactul cu lucrurile din fața mea".
Al treilea fir narativ al filmului, povestea clădirii Braunstein și evacuarea chiriașului Agapi, este suficient de cunoscut încât nu mai necesită explicații. Aș spune doar că, luată separat, povestea spune foarte multe despre sentimentul nostru de inadecvare, despre complexele noastre de inferioritate. Mereu am rămas în urmă. Ne-am grăbit să uităm de trecutul nostru oriental și să fim cât mai francezi, cât mai latini. Tot așa cum ne-am grăbit să îi înfierăm pe asupritorii burghezo - moșierești, tot așa cum în anii '90 am demolat industria comunistă și ne-am grăbit să instalăm mall-uri și blocuri rezidențiale, pentru propășirea noilor capitaliști.
Felul în care ne îngrijim de memoria noastră nu a depășit încă pragul negării, al paraginii și al distrugerii. Va primi Ion Agapi o locuință decentă, un spațiu pentru colecția sa imensă? Va reuși să audă vocea fiicei lui? Iată câteva întrebări pentru care merită să vezi acest film.Documentarul Timebox, o producție Manifest Film.
