Se intampla rar ca un film sa-i faca pe jurnalisti sa exclame: „Asta-i Ursul!” S-a intamplat in 2011 cu iranianul „A Separation” de Asghar Farhadi. S-a intamplat si acum, cand „Fuocoammare” de Gianfranco Rosi a devenit primul documentar care a castigat Berlinul. Nu pentru ca e un film cu refugiati, ci pentru ca e un film uman despre o tragedie care ne afecteaza pe toti. „Toti suntem africani”, spunea Meryl Streep la inceputul festivalului. „Deci hai sa ne avem ca frati, toti suntem putin refugiati”.
Juriul International al Competiției a fost prezidat de Meryl Streep și compus din: actorul german Lars Eidinger, criticul britanic de film Nick James, fotograful francez Brigitte Lacombe, actorul englez Clive Owen, actrița italiană Alba Rohrwacher și regizoarea poloneză Małgorzata Szumowska.
Trailer „Fuocoammare”:
„Fuocoammare” / „Fire at Sea”, de Gianfranco Rosi, a fost filmat timp de 18 luni pe insula Lampedusa, unde ajung vasele cu refugiati din Africa. Fara echipa, doar cu camera lui digitala, Rosi s-a integrat in viata localnicilor alaturi de care a locuit timp de un an, imortalizand si realitatea sutelor de refugiati care ajungeau mai mult morti decat vii in Corsica (unii murind chiar in fata camerei).
Povestea nu e lineara, filmul desfasurandu-se pe doua planuri - pe de o parte viata linistita a locuitorilor care traiesc din pescuit si care isi dedica melodii populare la radio, pe de alta existenta precara a refugiatilor pentru care Lampedusa e poarta spre libertate.
Elementul de legatura e medicul insulei care dupa o ecografie facuta cu amabilitate unei africane gravide care nu vorbeste engleza, povesteste ca ranile provocate de amestecul de motorina si apa sarata, ca si examinarea cadavrelor au ajuns sa-i dea cosmaruri.
Tonul e uman si lipsit de afectare. Emotia medicului Pietro Bartolo caruia ii dau lacrimile povestind cum separa cadavrele de cei care merg la spital sau in centrul de detentie e reala si se datoreaza si faptului ca cineastul s-a integrat in viata insulei si a castigat increderea oamenilor.
Rosi prefera sa amestece scene disparate: un copil de pe insula care trage cu prastia in pasari si incepe sa fie initiat de tatal lui pescar in abc-ul meseriei, o pensionara care face dedicatii muzicale la postul local tinut de un DJ bun cunoscator in repertoriul popular vechi, copii jucandu-se etc. Scenele in care apare Samuele, micul om mare de 9 ani, echilibreaza prin umor tragismul altora in care, de pilda, descoperim odata cu echipa de salvatori cadavrele refugiatilor de la clasa a treia, din burta navei.
Dar cand Samuele se duce la acelasi medic plangandu-se de dificultati respiratorii, iar medicul ii spune dupa ce il consulta ca e sanatos dar anxios, ne dam seama ca cele doua planuri care pareau paralele sunt de fapt legate.
Refugiatii isi fac aparitia mai intai printr-o inregistrare a unui SOS in care (probabil) singurul vorbitor de engleza de pe vas nu stie sa dea coordonatele. Pe urma aflam ca vasul s-a scufundat si ca victimele au fost numeroase. (15.000 de refugiati s-au inecat pe langa insula in ultimii 20 de ani.).
Pe urma vedem fragmente din misiunile operatiunilor de salvare. Rosi a primit de asemenea permisiunea sa filmeze in centrul de detentie unde a inregistrat marturii despre odiseea acestor oameni care, de multe ori, traverseaza Sahara inainte de a ajunge la mare.
Pe scena, Gianfranco Rosi a dedicat premiul locuitorilor insulei Lampedusa si si-a adus aminte ca l-a intrebat pe doctorul Bartolo de ce sunt oamenii de pe insula atat de generosi. „Suntem pescari si pescarii primesc tot ce le aduce marea”, a raspuns acesta.
Rosi a mai spus pe scena ca gandurile lui merg spre cei care s-au inecat in drum spre Lampedusa, adaugand ca se teme de „barierele mentale” din Europa de azi.
Gianfranco Rosi a semnat si primul documentar care a castigat Leul de Aur la Venetia „Sacro GRA” (2013), unde cu aceeasi meticulozitate urmarea existanta celor care traiesc in zona autostrazii GRA din jurul Romei.
Doua scurtmetraje premiate acum la Berlin trateaza si ele problematica refugiatilor -“A Man Returned” (UK/ Danemarca/ Olanda) de Mahdi Fleifel, care a primit Ursul de Argint pentru scurtmetraj, si“Jin Zhi Xia Mao” (Taiwan) de Chang Wei Yang, care a primit Audi Short Film Award.
Editia a 66-a a Berlinalei a organizat in acest an si donatii pentru refugiati (prin cutii speciale si pe internet), punand de asemenea la punct un sistem prin care voluntarii puteau duce refugiati la film.
In 2003, tot un film despre refugiati a castigat Ursul de Aur, „In This World”, de Michael Winterbottom, in care doi refugiati afgani plecau din Pakistan pentru a ajunge in Marea Britanie. Filmul era jucat partial de neprofesionisti si era realizat in maniera documentara.
„Death in Sarajevo”
Conferinta de presa:
Premierea filmului lui Danis Tanovic cu Jury Grand Prix a fost o surpriza. Filmul nu fusese primit prea calduros de critica. Adaptare a piesei „Hotel Europe” de Bernard Henri Levy, filmul urmareste evenimentele dintr-un cunoscut hotel din Sarajevo in ziua in care se pregateste marcarea a 100 de ani de la asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand si inceputul primului razboi mondial, 28 iunie 2014.
Death in Sarajevo
Foto: berlinale.de
Piesa de baza era un monolog. Tanovic a pastrat actorul francez care a jucat-o (cunoscutul Jacques Weber), adaugandu-i o constructie stratificata à la Robert Altman, cum au scris criticii (din „Gosford Park”, mai exact) cu un manager depasit de situatie, angajati grevisti, afaceristi dubiosi, jurnalisti care transmit in direct o dezbatere despre istorie si un tiz al lui Gavrilo Princip care e ucis din greseala de un bodyguard.
Filmul e corect, la fel ca un exercitiu de gimnastica la sol executat cu siguranta, dar fara miscari prea complicate. Nu era dat ca favorit la palmares, dar a intrat si in palmares, si a luat si Premiul FIPRESCI.
“A Lullaby to the Sorrowful Mystery”
Una dintre ciudateniile Competitiei, “A Lullaby to the Sorrowful Mystery” de Lav Diaz, un film de 482 minute despre istoria statului Filipine, a fost distins – tot in mod neasteptat, cu Premiul Alfred Bauer (pentru un film care deschide noi perspective).
“A Lullaby to the Sorrowful Mystery”, un film cat o zi de munca, a fost prezentat cap-coada (dar cu pauza) in 19 februarie 2016. “Variety” scrie ca filmul e “pompos si lipsit de forma”, egoist si dezamagitor, dar ca a furnizat umor involuntar cand, cu 20 de minute inainte de final, un personaj spune: “In a little while, the pain shall end” / “In curand, suferinta va lua sfarsit.” Jurnalistii – care rezistasera pana atunci - au inceput sa rada nervos.
Am mai prins o astfel de proiectie maraton in 2008 cu “Che”, in competitia de la Cannes. Atunci, intre partea intai si a doua jurnalistii au primit sandvisuri si apa. Anul trecut, Cannes-ul a gafat cand nu a luat “Arabian Nights”, al portughezului Miguel Gomes in competitie numai pentru ca avea sase ore.
“L’avenir”
Trailer:
Mia Hansen-Love a luat Premiul de regie pentru “L’avenir” / “Things to Come” (Franta/Germania). Avand-o in rolul principal pe Isabelle Huppert, filmul e o drama contemporana despre o profesoara de filosofie parasita de sot pentru alta femeie si a carei mama posesiva moare cam in acelasi timp.
Eliberata dintr-o data de responsabilitati, femeia se vede pusa in fata unor posibilitati noi. Comparat cu Rohmer, “L’Avenir” e cel mai reusit film al tinerei regizoare interesate de felul cum viata isi creeaza albie din gesturile marunte ale vietii cotidiene.
“The Commune”
Trailer:
Multi s-ar fi asteptat probabil ca Isabelle Huppert sa fie premiata pentru interpretare feminina, dar acest premiu a plecat in Danemarca la Trine Dyrholm pentru “The Commune”, noul film al lui Thomas Vinterberg.
Inspirat din propria experienta a regizorului care a trait in anii 70 alaturi de parintii sai intr-o astfel de “comuna”, filmul se ocupa de o colectivitate din anii 70 care traieste intr-o libertate generala asumata si urmareste felul cum o casnicie e consumata de aceasta libertate.
Trine Dyrholm joaca sotia care realizeaza ca e, de fapt, usor de inlocuit in relatia pana atunci solida pe care o avea cu sotul ei.
Inhebbek Hedi
Foto: berlinale.de
„Hedi”
„Hedi”, debutul tunisianului Mohamed Ben Attia, premiat pentru interpretare masculina si care a deschis competitia in acest an, e o poveste de dragoste plasata in Tunisia de azi, la cinci ani dupa Revolutia Iasomiei din 2010-2011. Eroul filmului, interpretat de Majd Mastoura, se pregateste sa se casatoreasca cu o fata bine educata, cand se indragosteste fulgerator de o femeie putin mai mare ca el, care lucreaza ca ghid turistic si e mult mai libera in gandire ca viitoarea sotie.
Filmul a fost gandit, spune regizorul, nu atat ca love story, cat ca love at first sight story care „deconstruieste” existenta eroului, aceasta fiind, in opinia sa, cel mai nimerit echivalent pentru Primavara Araba care a facut tabula rasa cu trecutul in urma cu cinci ani.
Insa personajele filmului, ca si Tunisia de azi, sunt destul de derutate in privinta drumului pe care s-o ia. Filmul este coprodus de fratii Dardenne si le aduce un omagiu prin modul in care e filmat. A avut cronici bune la Berlin.
United States of Love
Foto: berlinale.de
“United States of Love”
Julia Kijowska, Magdalena Cielecka, Dorota Kolak si Marta Nieradkiewicz joaca rolurile a patru femei nefericite in “Unites States of Love”, o drama a carei actiune se petrece in 1990. Filmul se deschide cu o scena la masa care trimite in mod direct la cina de familie din “4 luni, 3 saptamani si 2 zile”, cu atat mai mult cu cat directorul de imagine al filmului lui Cristian Mungiu, Oleg Mutu, a facut si imaginea lui “United States of Love”.
Acest al treilea lungmetraj al lui Tomasz Wasilewski, al carui precedent titlu, “Floating Skyscrapers”, a fost premiat la Karlovy Vary, e o drama consistenta si “admirabila formal”, dar cam “frigida” (spune “Variety”). Juriul a apreciat scenariul si l-a recompensat in consecinta.
Premiile romanesti
In cursul dupa-amiezii, “Ilegitim” de Adrian Sitaru a obtinut Premiul CICAE (Confédération Internationale des Cinémas d’Art et d’Essai), iar aseara “O noapte in Tokoriki” , al treilea scurtmetraj al Roxanei Stroe, realizat in cadrul programului de master de la UNATC, a fost distins cu Premiul Special al sectiunii Generation 14plus.
Filmul urmareste un triunghi amoros care ia nastere intr-o discoteca de la tara, Tokoriki, la o petrecere de majorat. Aici doi baieti (Cristian Priboi si Cristian Bota) se remarca reciproc in timp ce planeaza asupra aceleiasi fete (Iulia Ciochina).
Filme care s-ar fi putut regasi in palmaresul juriului international:
„Midnight Special”
Trailer:
„Midnight Special”, al treilea lungmetraj al americanului Jeff Nichols, e un roadmovie SF in genul lui „E.T.”, „Starman” si „Intalnire de gradul trei” (cu care a crescut de altfel Nichols) infatisand goana a unui tata (Michael Shannon) spre locul de unde copilul sau (Jaeden Lieberher) trebuie sa plece spre lumea careia ii apartine.
Aceasta lume, care incepe la cativa metri deasupra Pamantului, nu e vizibila pentru noi, si nici copilul nu isi da seama de la inceput ca acele capacitati paranormale pe care le are (clarviziune, telekinezie etc) nu sunt niste stigmate. In momentul in care si le asuma, slabiciunea lui fizica (vezi „E.T.”) trece.
Cu Michael Shannon si Kirsten Dunst in rolul parintilor, Joel Edgerton pe post de Toma Necredinciosul si Adam Driver alias Kilo Ren in postura de baiat destept de la NSA, filmul e atat de bine construit incat ti-e imposibil sa prevezi ce se poate intampla de la o secunda la alta. Peste aceasta tesatura foarte stransa, Nichols o imprima cu o umanitate care l-ar umple de mandrie pe insusi Spielberg. Efectele vizuale realizate de cel care a colaborat si la „Minority Report”, Alex McDowell, aproape ca te fac sa plangi impreuna cu eroii in momentul culminant al filmului si sa le crezi aievea.
„A Dragon Arrives”
Thrillerul iranian regizat de Mani Haghighi, a fost urma care scapa turma – ultimul film prezentat in competitia celei de-a 66-a editii. Nascut in 1969, Haghighi a studiat in Canada, dar s-a intors in Iran sa faca cinema. „A Dragon Arrives” e un thriller metatextual, colorat si suprarealist in care gasesti de toate, inclusiv bucati de mockumentary (fals documentar) si referinte la teroarea anilor 60 din Iran.
Filmul urmareste trei barbati – un politist, un geolog si un inginer de sunet care calatoresc spre insula Qeshm ca sa investigheze sinuciderea unui detinut politic. Desi admite ca zece oameni diferiti vor avea zece versiuni diferite despre ce se intampla in film, revista „Screen International” spune ca filmul e „ pe cat de impresionat, pe atat de uimitor”, ca e „neobosit, incarcat dar fascinant”, si ca in egala masura ar putea si n-ar putea sa fie o alegorie a Iranului de azi. Pentru un film turnat in Iran care si-ar fi propus sa critice regimul, alegoria era una dintre putinele arme.
Un film iranian a castigat Ursul de Aur la Berlin anul trecut - „Taxi”, realizat sub radar de Jafar Panahi caruia regimul de la Teheran i-a interzis sa mai faca film timp de 20 de ani. In 2011, „A Separation”, de Asghar Farhadi, castiga si el in unanimitate cel mai important premiu al festivalului.
„Soy Nero”
Trailer:
Este al treilea lungmetraj cu care cineastul iranian refugiat la Berlin Rafi Pitts participa in competitia Berlinalei si primul pe care il co-scrie impreuna cu Razvan Radulescu. „Soy Nero” / „I am Nero” e tot un film despre refugiati, mai exact despre un tanar mexican care a locuit multa vreme in SUA inainte de a fi expulzat si care se intoarce fraudulos in LA, inrolandu-se ca „Green Card soldier”. (Rafi Pitts are si alta legatura cu Romania, el fiind unul dintre tutorii Atelierului Aristoteles, organizat de Dan Nutu.).
Dupa 2001, strainii se puteau inrola in armata americana si puteau primi rezidenta americana la intoarcerea (vii sau morti) din zonele de conflict. Odata cu Barack Obama, green card-ul se da inainte de plecarea pe front.
La baza filmului sta un caz real, al unui tanar care a si devenit consultantul lui si care a venit la Berlin impreuna cu echipa pentru a-l promova. Povestea il urmareste pe Nero care isi cauta o identitate intr-un continuu no man’s land incepand din Mexic continuand cu Los Angeles si terminand cu Afganistanul, unde in urma unei ambuscade isi pierde buletinul (cu care se inrolase pe numele fratelui sau, Jesus), fiind din nou expulzat din SUA.
„Zero Days”
Filmul oscarizatului documentarist Alex Gibney, „Zero Days”, a ridicat la doua numarul documentarelor din competitie – o premiera pentru Berlin. (Li s-a alaturat docu-fictiunea chineza „Crosscurent”, de Yang Chao, despre fluviul Yangtze.).
Cu „Zero Days” Gibney isi propune sa lanseze o dezbatere publica pe tema terorismului cibernetic, referindu-se mai ales la viermele Stuxnet care a atacat instalatiile nucleare iraniene si care a fost identificat in 2010, fiind, se spune o opera concertata a americanilor si israelienilor.
Razboiul cibernetic nu are deocamdata nici o regula si nici nu se stiu prea multe despre el din moment ce cei care il desfasoara au tot interesul sa continue sa lucreze sub radar. Filmul e construit ca un mystery thriller, straduindu-se ca informatiile pe care le da sa fie usor de inteles pentru spectator. Titlul filmului face referire la vulnerabilitate de software care a facut posibila infiltrarea lui Stuxnet, dar e, spune Gibney, si o metafora pentru razboiul viitorului, care porneste de la zero, de azi.
PALMARESUL Juriului International:
Ursul de Aur pentru Cel mai bun film: “Fuocoammare”/“Fire at Sea” de Gianfranco Rosi
Ursul de Argint si Jury Grand Prix: “Death in Sarajevo” / “Smrt u Sarevu” de Danis Tanovic
Ursul de Argint si Premiul Alfred Bauer (pentru un film care deschide noi perspective): “A Lullaby to the Sorrowful Mystery” (Filipine/Singapore) de Lav Diaz
Ursul de Argint si Premiul pentru Cel mai bun regizor: Mia Hansen-Love pentru “L’avenir” / “Things to Come” (Franta/Germania)
Ursul de Argint si Premiul pentru Cea mai buna actrita: Trine Dyrholm pentru “The Commune” / “Kollektivet” (Danemarca) de Thomas Vinterberg
Ursul de Argint si Premiul pentru Cel mai bun actor: Majd Mastoura pentru “Hedi” (Tunisia/ Belgia/ Franta)
Ursul de Argint si Premiul pentru Cel mai bun scenariu: “United States of Love” de Tomasz Wasilewski (Polonia)
Ursul de Argint si Premiul pentru realizarea artistica deosebita in categoriile imagine, montaj, coloana sonora, costume si scenografie: Mark Lee Ping- Bing, director de imagine la “Crosscurent” de Yang Chao
Premiul de debut: “Hedi” / “Inhebbek Hedi” (Tunisia/ Belgia/ Franta) de Momamed Ben Attia
Premiile pentru scurtmetraj:
Ursul de Aur pentru scurtmetraj: “Balada de um batraquio” (Portugalia) de Leonor Teles
Ursul de Argint pentru scurtmetraj: “A Man Returned” (UK/ Danemarca/ Olanda) de Mahdi Fleifel
Audi Short Film Award: “Jin Zhi Xia Mao” (Taiwan) de Chang Wei Yang
Sectiunea Panorama. Premiile Publicului, fictiune:
Locul I: “Junction 48” de Udi Aloni
Locul II: “Fukushima, mon Amour” / “Fukushima, mon Amour” de Doris Dörrie
Locul III: “Shepherds and Butchers” de Oliver Schmitz
Panorama Dokumente:
Locul I: “Who’s Gonna Love Me Now?” de Tomer & Barak Heymann
Locul II: “Strike a Pose” de Reijer Zwaan, Ester Gold
Locul III: “Weekends” de Lee Dong-ha
Sectiunea Forum:
Premiul CICAE (Confédération Internationale des Cinémas d’Art et d’Essai): “Ilegitim”, de Adrian Sitaru
Premiile juriilor independente:
Premiile Juriului Ecumenic:
Competitie: “Fuocoammare”, de Gianfranco Rosi
Panorama: “The First, The Last” / “Les premiers, les derniers” de Bouli Lanners
Forum: “Barakah Meets Barakah” by Mahmoud Sabbagh si “Those Who Jump” / “Les Sauteurs “ de Abou Bakar Sidibé, Estephan Wagner si Moritz Siebert
Premiile FIPRESCI:
Competitie: “Death in Sarajevo” / “Smrt u Sarajevu” de Danis Tanovic
Panorama: “Aloys” de Tobias Noelle
Forum: “The Revolution Won’t Be Televised” de Rama Thiaw
Premiul Label Europa Cinemas: “Les premiers, les derniers” de Bouli Lanners
Teddy Award:
Fictiune: “Kater” / “Tomcat” de Händl Klaus
Documentar/ eseu: “Kiki” de Sara Jordenö
Scurtmetraj: “Moms on Fire” de Joanna Rytel
Premiul Special al Juriului: “You'll Never Be Alone” de Alex Anwandter
Lista completa a premiilor juriilor independente este AICI.
6
20
