La al patrulea film impreuna, regizorul Hans Petter Moland si actorul Stellan Skarsgard livreaza o comedie neagra care topeste pana si inima unui spectator impietrit in propriile-i asteptari. Desi citeaza din clasici (Tarantino, fratii Coen, Spielberg din "Duel pe autostrada" sau Kusturica), "Kraftidioten" e autonom si profund distractiv.
Ii spune in original "Kraftidioten", ceea ce s-ar traduce literal prin "Idiotii puterii", dar titlul in engleza, dupa care a fost preluat si cel in romana, "In Order of Disappearance", se potriveste mai bine cu ritmul care bifeaza prin inserturi cu nume scrise alb pe negru, plus o cruce, fiecare personaj care iese din scena.
Dupa ce in 2010, in “A Somewhat Gentle Man" (care a participat, ca si "Kraftidioten", in Competitia Oficiala de la Berlin), Stellan Skarsgard juca rolul unui fost detinut devenit ucigas pe simbrie, cu coada de cal si aerul atemporal al unui personaj din Aki Kaurismäki butasit pe scheletul unui film al fratilor Coen, acum Moland si scenaristul Kim Fupz Aakeson merg pe contrast.
Nils, personajul central al acestei comedii negre, e un suedez stabilit in Norvegia, un barbat intre doua varste, cuminte si familist (si, fireste, fara coada la spate) al carui job e sa curete un anumit tronson de drum cu un plug urias care arunca, ni se spune, cateva zeci de tone de zapada pe minut.
La inceputul filmului Nils e sarbatorit de oraselul intreg, fiind uns cetatean model. Ce-si poate dori mai mult? Dar cand, tot la inceputul filmului, baiatul sau e omorat de doi mafioti, iar lui i se spune ca a murit din cauza unei supradoze, tacutul Nils isi dezvaluie niste rezerve de violenta de care nici el nu era constient.
Contrastul sta, asadar, in faptul ca Nils ramane de la inceput si pana la sfarsit un tip care arata, cum se spune, a om serios dar care va inainta ca un terminator eliminand toate "periile" si "pieptenii" aruncati in urma lui de mafiotul-sef, Contele (Pal Sverre Hagen).
"Violenta e ceva care balteste in strafundurile noastre si uneori razbate la suprafata. Ma intereseaza ce poate face ea din oamenii obisnuiti", a spus regizorul la Berlin unde filmul a placut tuturor, chiar daca nu a luat vreun premiu (juriul a considerat ca prea e de "larga respiratie"; oricum, de ajuns ca a fost luat in sobra competitie berlineza.).
Cand il vezi pe Moland, care are ceva din nonsalanta rece a lui Clint Eastwood, doar ca e mult mai bonom, tinzi sa il creditezi. Ce e interesant e ca, desi la un moment dat filmul intra pe traiectorie si te prinzi ca rolul lui Nils e sa inainteze, ca plugul, pe calea razbunarii, povestea nu ajunge sa treneze si chiar se nuanteaza, se indulceste cand Nils il ia ostatic pe baietelul Contelui cu care leaga acel soi de prietenie exploatata in n filme (de pilda, in "Leon).
"Am sindromul Stockholm", ii spune copilul ironizand inteligenta copiilor din alte filme. Dar tandretea estompata a relatiei dintre Nils si copil chiar te face sa iti doresti ca ei sa ramana impreuna si copilul sa nu trebuiasca sa se intoarca la psihopatul de taica-su care e vegan si super-nevrozat de meseria lui "stresanta". (Pal Sverre Hagen face un rol de milioane – dar si scenariul il ajuta.).
Cel mai simpatic personaj e, insa, Papa – capetenia mafiei sarbe, caruia Bruno Ganz ii da o morga semi-parodica ce depaseste cu mult umorul filmelor balcanice. Traseul lui Nils ajungand la punctul unde se intersecteaza mafia norvegiana cu mafia suedeza si cu mafia sarba, facem si noi cunostinta cu acest Papa a carui cusma de oaie il face sa semene cu Ceausescu si care isi are biroul intr-un depozit plin cu mobila stil si cu lampadare de te dai cu capul de ele la fiecare pas.
Ca in orice film de gen, momentul cel mai incarcat de adrenalina e cel cand, la final, toata lumea se bate cu toata lumea. Pana acolo, insa, scenariul metabolizeaza efectele imigratiei si liberei circulatii contemporane intr-o poveste de gen care stropeste generos cu vopsea rosie peste albul conventional al nordului.
Fratele lui Nils e insurat cu o thailandeza care il tine din scurt si se uita la seriale, mafiotii sarbi se simt ca acasa in Norvegia, iar cand Nils il intreaba politicos pe un killer caruia i se spune Chinezul daca nu-i e frig in Norvegia, acesta raspunde intepat: "Sunt danez!".
Si Nils e un imigrant, unul "perfect integrat", dupa cum i se spune si dupa cum vedem si noi, in hohote de ras. "In ordinea disparitiei" e un spectacol inteligent si bine "aspectat" in toate elementele lui. Genul de film care te binedispune fara prea mari eforturi.
"In ordinea disparitiei"/"In order of disappearance"/Kraftidioten" – de Hans Petter Moland, cu: Stellan Skarsgard, Bruno Ganz, Pal Sverre Hagen, Birgitte Hjort Sorensen. Premiera romaneasca 18 iulie 2014
0
0
