Irlandezul John Carney recidiveaza dupa premiatul "Once" cu un nou love story muzical asamblat acum pe strazile New Yorkului si beneficiind de o distributie mult mai sonora: Mark Ruffalo, Keira Knightley, Adam Levine (la debut), Hailee Steinfeld si Catherine Keener. Daca nu credeati ca se mai poate rade sanatos la cinema, iata ocazia!
Filmul se numeste in original (intr-un mod nu prea original) „Begin Again” (la noi e „tradus” „New York Melody”) si, in stilul lansat de „Once”, urmareste destinele a doi oameni care se schimba datorita scurtei lor intalniri newyorkeze. Vorba cantecului, „it must have been love” -, dar ea nu e voalata si eroii se duc mai departe, resetati si improspatati de aceasta providentiala prietenie amoroasa.
Spre deosebire de clasicul „Scurta intalnire”/„Brief Encounter” (1945), al lui David Lean, unde love story-ul se termina cu amantii intorcandu-se la casele si sotii lor, acum povestea e mai nuantata pentru ca nu lasa iubirea sa se recunoasca ca atare. Bine, filmele apartin unor genuri diferite (drama vs. comedie muzicala), mizele sunt altele si situatiile altele.
Personajul Keirei Knightley nu e o englezoaica maritata care nu-si permite, imediat dupa razboi, sa aiba aventuri (daramite sa-si lase sotul), ci o tanara englezoaica, talentata compozitoare care nu e nici maritata si care are, gratie epocii, posibilitatea sa aleaga.
Iar oferta e destul de larga: un iubit care tocmai a descoperit celebritatea, dezvaluindu-si superficialitatea odata cu barba trendy (Adam Levine, solistul lui Maroon 5, parca se joaca pe sine), impresarul matur (Mark Ruffalo) care o ajuta sa se lanseze, schimbandu-i perspectiva asupra intregii vieti, sau- de ce nu -, nici unul, nici altul.
Elementul comun al celor doua filme e intalnirea schimbatoare de soarta care ramane cu atat mai memorabila cu cat e nu doar neconsumata ci, in cazul filmului lui Carney, si nespusa (ceea ce o face mai volatila si mai puternica – vezi si filmul Sofiei Coppola, „Lost in Translation”).
Pana la a deveni ea insasi manierista, aceasta schema de love story e deocamdata credibila, iar scenariul ®ia lui Carney o fac si autentica, pentru ca replicile sunt vii, actorii par sa se simta confortabil in personaj, regizorul pastrandu-si, la fel ca impresarul care aude firul unei voci, dar isi imagineaza peste ea intreaga orchestratie, postura dirijorului discret dar ferm.
Dand Dublinul pe New York, John Carney s-a vazut confruntat cu toate locurile comune date de mantra „If I can make it there, I can make everywhere”, dar s-a descurcat pentru ca scenariul evita stereotipurile comediei romantice americane si e cu cateva octave mai sus cel putin prin inventivitatea cu care reia aceeasi bucata temporala din unghiuri diferite.
Filmul are verva si, chiar daca muzica nu e la nivelul celei din „Once” (Glen Hansard, care jucase si compusese muzica din „Once” colaboreaza si acum), nici nu te zgarie pe timpan. E o combinatie relaxata de Norah Jones cu The Cardigans, iar vocea Keirei Knightley nu suna rau deloc (daca n-ar trebui s-o si vezi pe Keira Knightley ar fi si mai bine.).
Centrul de energie al filmului e, insa, Mark Ruffalo, actor care e tot mai bun de la un film la altul si care degaja mai nou caldura pe ecran pentru ca a ajuns la un nivel de autenticitate care ii egaleaza generozitatea si bunul simt.
Personajul lui e un impresar ajuns intr-un punct limita, care e pus pe liber de compania de succes pe care a infiintat-o, ceea ce-i pune capac, mai ales ca e si separat de sotie (Catherine Keener) si nu stie cum sa se (re)imprieteneasca cu fiica adolescenta (Hailee Steinfeld).
Descoperind-o intr-un bar unde se dusese sa-si mai toarne pe gat un whisky pe Greta, o englezoaica trasa pe linie moarta de iubitul ei muzician (Levine), Dan are revelatia descoperirii unui talent proaspat.
Pentru ca nu are un demo si nici bani ca sa inregistreze unul, Dan (care aduce putin cu Lenny Kravitz) vine cu ideea (putin credibila, adevarat, dar nu conteaza) sa mai caute niste instrumentisti disperati si sa inregistreze un album intreg in diferite locuri din New York.
Dupa blocuri, cu copii platiti cu cinci dolari sa faca backing vocals, in Central Park, la metrou, langa Empire State Building samd, injurati de vecini si goniti de politisti. Greta se lasa luata de val si uita de rockerul ei tampitel, toata trupa e in al noualea cer – si noi odata cu ea pentru ca muzica e simpatica, glumele curg si viata merita traita.
Dar asa cum se intampla si in viata, la un moment dat ceva s-a rupt in acest mecanism fragil; nici nu mai stiu care scena a sunat fals, dar in acel moment m-am dezvrajit si am realizat ca urmaresc un produs gandit sa creeze o anumita emotie. Lucru care a fost catastrofal.
Greu sa mai fii fraierit cu momentele de frumusete pe care le au eroii ascultand muzica-n casti si urmarind viata de pe strazi in timp ce stau cu fundul pe trotuar. Oricine a ascultat muzica la casti a trecut prin asta, dar una e sa ti se intample pe bune, in viata reala, si alta pe ecran – mai ales dupa ce vraja filmului s-a facut fasii si prin ele s-au vazut mainile papusarului.
Desi filmul se dezumfla (din fericire, in al patrulea sfert), tot ramai cu buna dispozitie si cu o impresie placuta. „Begin Again” n-o fi la fel de autentic si de rotund ca „Once”, dar are mult umor si o prospetime pe care comediile romantice americane nu le au – pentru ca acolo si glumele sunt formatate.
Desi vezi schelaria, simti ca exista ceva onest in intentiile regizorului. La fel ca „High Fidelity” (2000, r. Stephen Frears), filmul e impregnat de muzica. Nu doar ca se canta in el si ca personajele sunt din domeniu, dar si personalitati din industrie joaca in el – Adam Levine e un exemplu, Mos Def si Cee Lo Green altele. E un film de vacanta reusit.
Trailer:
"New York Melody"/"Begin Again" - de John Carney, cu: Mark Ruffalo, Keira Knightley, Adam Levine, Catherine Keener, Hailee Steinfeld, Mos Def. Premiera romaneasca 11 iulie 2014
