Scurtmetrajul lui Cristi Puiu din filmul-omnibus "Les Ponts de Sarajevo" imprumuta mult din "Conu Leonida fata cu reactiunea". Doi soti, interpretati de Valeria Seciu si Marian Ralea, discuta in pat despre cartea "Analiza spectrala a Europei" de Hermann Keyserling. Umorul sarcastic din filmul lui Puiu i-a amuzat pe jurnalisti, „Reveillon” care au ras copios la multe replici. A fost primul scurtmetraj si unul dintre putinele aplaudate la final.
„Les Ponts de Sarajevo”, care e inclus in Sectiunea Oficiala si e prezentat la Cannes in proiectie speciala, include mai multe scurtmetraje semnate de regizori europeni care au ca punct de plecare asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand de la Sarajevo, in 28 iunie 1914, eveniment care a dus la declansarea primului razboi mondial.
Scurtmetrajele sunt realizate de: Aida Begic (Bosnia), Leonardo di Costanzo (Italia), Jean-Luc Godard (Franta), , Kamen Kalev (Bulgaria), Isild LeBesco (Franta), Serghei Loznitsa (Ucraina), Vincenzo Marra (Italia), Ursula Maier (Franta), Vladimir Perisic (Serbia), Cristi Puiu (Romania), Marc Recha (Spania), Angela Schanalec (Germania) si Teresa Villaverde (Portugalia).
Filmul a avut in aceasta seara si proiectia de gala, iar Cristi Puiu e asteptat la Cannes alaturi de toti regizorii, mai putin Jean-Luc Godard, care s-a scuzat din timp. Oricum, n-a venit nici pentru filmul sau din competitie, „Adieu au langage”.
„Reveillon”, filmul semnat de Cristi Puiu, e cel mai reusit dintre toate, alaturi de filmul lui Jean-Luc Godard si de cel al Ursulei Meier. Plecand de la imaginea unui pom de Craciun care lumineaza (spectral !) interiorul unei camere, aparatul de filmat gliseaza putin si surprinde imaginea decupata a dormitorului vecin, unde un barbat si o femeie, care isi incepusera discutia pe intuneric, aprind veioza si continua sa vorbeasca timp de cateva minute.
Sotia e preocupata de cartea pe care tocmai o citeste, „Analiza spectrala a Europei”, de Hermann Keyserling, care i se pare grozava, desi nu o intelege prea bine, incepand cu titlul („Ce e aia analiza spectrala si ce legatura are ea cu Europa?” , e prima replica a filmului), continuand cu cuprinsul si incheind cu anul aparitiei care ii da complet peste cap teoriile.
Vocea timida a sotiei e ferm echilibrata de sotul care ii demonteaza pas cu pas impresiile, cu aerul martial al romanului simplu care le zice pe bune si pe care il stim cu totii de la Caragiale si din viata de zi cu zi.
„Uite ce zice aici, ca unul din trei romani s-a nascut poet”, spune doamna, la care sotul riposteaza (dar fara sa se certe, pentru ca e femeie si poate intelege mai greu):” Macar atata sa ne ramana si noua, pentru ca s-au dus toate - si agricultura, si gimnastica, iar acum vor sa ne ia si Festivalul Enescu.”
„Adevaratii vinovati de toate relele de aici sunt ungurii, americanii si tiganii”, „Absolut toate evenimentele majore ale acestei planete nenorocite au fost provocate de niste evrei americani” samd.
Capul tare de familie si sotia influentabila se regasesc in toate culturile, nu e de mirare ca jurnalistii straini au savurat replicile gasind in umorul lor inteligent tipologia omului simplu care are propriul mod de intelegere a Istoriei si care azi (actiunea se petrece in zilele noastre) e poate mai intolerant decat era acum 100 de ani cand s-a rupt Imperiul Austro-Ungar.
Cele mai gustate replici se refera la spatiul pe care volumul in discutie il acorda fiecarei natii si care, in opinia eroilor, da masura justa a importantei care i sa da fiecareia in contextul european. „Ungurii au capitol separat, iar pe noi ne baga in Balcani”, constata sotul cu obida.
Sotia era la inceput incantata ca autorul cartii avusese o premonitie la tot ce urma sa se intample, cartea aparand inaintea razboiului. Cand sotul descopera ca volumul a avut prima editie in 1929, castelul din carti de joc se prabuseste.
„O informatie cat de mica schimba radical sensul. Keyserling n-a prezis razboiul. El stia”, spune sotul care ii peste picior pasiunea pentru coincidente – asasinul Gavrilo Princip era princip dupa nume, la fel ca principele Franz Ferdinand, iar asasinatul a avut loc intr-o zi de 28 – dar iunie, nu februarie, cand se nascuse un anume Sandu (cunoscut al cuplului, oricum era pentru doamna o coincidenta). (Ca o paranteza, John Cusack pe care l-am intervievat zilele trecute tot intr-o zi de 28 iunie e nascut!).
Puiu ia cu mare verva peste picior tot ce inseamna gandire marunta a istoriei si reuseste ca in 10-12 minute sa schiteze un tablou edificator, ca o analiza spectrala, a societatii romanesti si a Europei de azi vazute la firul ierbii, asa cum facuse in „Un cartus de Kent si un pachet de cafea”.
In maniera sa inconfundabila de a amalgama si suprapune imagine, text si sunet, Jean-Luc Godard trateaza in scurtmetrajul „Le Pont de soupirs” despre multe, cum ar fi despre pozitia imaginii in general si a imaginii foto si video in razboiul din fosta Iugoslavie, imagine care evoca si denunta ororile razboiului. „Cultura e regula, exceptia e arta”, spune cineastul la un moment dat din off.
Filmul Ursulei Meyer e o poveste emotionanta si simpla din zilele noastre, cu un baiat care joaca fotbal cu echipa lui de club si care se duce dupa mingea data peste gardul cimitirului vecin. Acolo isi aprinde o tigara si se intalneste cu o femeie care ii cere un fum si cu care schimba cateva replici, suficiente cat sa se infiripe o anume complicitate intre ei.
Copilul n-avea mama, iar rudele femeii murisera in 1994 in razboi. Imbratisarea stransa pe care si-o dau inainte de a se desparti ii pune pe fiecare in postura de substitut si da filmului o caldura umana pe care alte scurtmetraje din acest film-omnibus nu o au.
Filmul lui Serghei Loznitsa e un fel de documentar alb-negru in care portrete ale soldatilor din timpul razboiului sunt suprapuse peste imagini pasnice din Sarajevo in zilele noastre. In afara de o impuscatura care strapunge peisajul sonor la un moment dat, filmul e aproape banal, in vreme ce Aida Begic sau Angela Schanalec inregistreaza marturiile audio sau scrise ale supravietuitorilor razboiului din fosta Iugoslavie sau ale soldatilor din primul razboi mondial citite azi de adolescenti in germana si sarba.
Filmul lui Leonardo di Costanzo, nu foarte puternic, scoate totusi la lumina un adevar aproape necunoscut: 240.000 din cei 5.900.000 soldati italieni care au participat la primul razboi mondial, au fost executati pentru indisciplina, dezertare sau alte vini neconforme cu statutul lor.
Restul scurtmetrajelor din acest film-omnibus sunt destul de oarecare.
„Maidan”
Despre documentarul lui Serghei Loznitsa, impresionantul „Maidan”, vazut in Selectia Oficiala in afara competitiei, o sa vorbesc la fel ca in „La Mosi”: oameni intonand imnul, oameni dormind pe jos, focuri de artificii, popi si slujbe, borcane cu untura si miere, baricade din gratare de lemn si anvelope, corturi, copii cantand colinde, cazane aburite, ceai in pahare de plastic (cu lamaie), oameni desfacand pavajul, scutieri, lacrimogene, tunuri de apa, zapada, focuri, gloante adevarate.
Serghei Loznitsa a filmat evenimentele din Piata Independentei din Kiev de la inceputuri si pana azi. Foloseste cadre fixe, adica a pus camera intr-un loc si a lasat-o sa inregistreze. Asta da senzatia de durata, creeaza timp, stam impreuna cu oamenii de pe Maidan si, in timp ce ii privim discutand in jurul focului, mergand pe langa camera sau, mai tarziu, aruncand cu pietre, ne intrebam cum arata timpul lor in acel microcosmos, ce consistenta avea.
De cateva ori, gazele lacrimogene si apropierea scutierilor il obliga pe cineast sa inchida repede sau sa ia trepiedul si sa fuga. Ne speriem putin odata cu el. Cartoane inserate anunta evenimentele. Nu exista comentariu din off.
Toate aceste lucruri iti dau senzatia ca timpul inregistrat de Loznitsa nu are inceput si sfarsit. Ceea ce e adevarat. In 25 mai sunt alegeri prezidentiale in Ucraina, iar situatia tarii nu s-a limpezit deloc dupa iarna trecuta.
0
3
