In filmul de debut al directorului de imagine al lui Christopher Nolan o sa descoperiti un Nolan mai mic, un nano-Nolan daca vreti. Oricum nano-particulele impanzesc ecranul de la un punct incolo si sunt cand rele, cand bune. Filmul e, insa, modest in mod uniform si categoric.

TranscendenceFoto: MediaPro Distribution

Te prinzi din timp ca filmul e, ca in bancul cu pricina, „ceva care merge undeva”, desi inainteaza greu si de la un moment dat iti vine sa il comentezi cu vecinul de scaun sau sa bati marunt din picioare pana se termina.

Se facea ca Johnny Depp era om de stiinta (oricat de greu ar fi de crezut) si ca studia inteligenta artificiala, lucrand la un proiect ambitios prin care incarcase intr-un calculator constiinta unei maimute (nu ma intrebati cum, se pare ca procesoarele cuantice pot face asta...), pana cand e victima unui atentat tocmai cand spunea pe o scena, zambind cum numai el stie, ca omul ar trebui sa fie un mic Dumnezeu.

Sigur ca va intrebati si daca Depp a fost ales pe considerentul ca joaca de la o vreme ca un robot. Poate ca Wally Pfister a avut inconstient si aceasta motivatie, desi e clar ca l-a folosit pe Depp pe post de pom laudat, in timp ce pentru actor personajul Will Caster a fost atractiv fiind un fel de rol de compozitie pentru care, daca nu trebuie sa isi acopere un ochi si trei dinti, aparenta lui fizica tot se va modifica (in vreme ce modul de a articula amestecand cuvintele ramane acelasi.).

Si compozitia incepe sa se manifeste atunci cand savantul e iradiat de niste revolutionari teroristi care se opun ideii de inteligenta artificiala, iar sotia Evelyne (Rebecca Hall) si cel mai bun prieten, Max (Paul Bettany) ii incarca constiinta intr-un calculator inainte de a-si da obstescul sfarsit.

Cand constiinta lui Will incepe sa trimita la inceput mesaje scrise ca pe chat, Max spune ca ce-i prostia asta, asta nu e Will, dar Evelyn percuteaza si, ca sotie motivata de o iubire imensa pe care ceilalti o invidiau cu voce tare (ca sa ne-o faca vizibila), sare imediat cu cablul de internet pe care asa-zisul decedat il ceruse.

Da’ ce-i trebuia internet mortului? Intre timp el aparuse si cu figura pe ecran (!), dar gratie internetului devine tot mai puternic pentru ca poate controla digital tot ce misca. (Alt punct sensibil: mai tarziu Will o scaneaza digital pe nevasta si ii masoara hormonii, desi ea nu e conectata la internet.).

Aparent, Will vrea sa continue aprofundarea transcendentei, o stare de constiinta extinsa, dar de fapt nu trece mult sa ne dam seama ca e rau pentru ca vrea, ca orice savant nebun din filmele americane, sa cucereasca lumea.

Ce e propriu acestui film e „discretia” cu care manevreaza elementul surpriza, jucand cand pe piciorul stang, cand pe dreptul intr-o gramada de situatii. Cateva exemple: Will e bun, pe urma se pare ca e rau, pe urma redevine bun dupa o explicatie pe care nici nu o mai tii minte. Si ba era el, ba nu era el.

Teroristii sunt la inceput rai pentru ca ii omoara pe oamenii de stiinta, dar pe urma se vede ca sunt buni si raman asa pana la final. Sotia lui Will cand il iubeste, cand s-a saturat ca o urmareste de pe toate ecranele si o freaca la cap trimitandu-i „hibrizi”, mutanti care ii fac, cu vocea lui, avansuri erotice.

Pe urma Evelyn fuge la motel sa scape de el, accepta sa il distruga prin virusare pentru FBI, dar se rasuceste cand Will ii apare in carne si oase, cu toate ca replica „Oh, please Will, upload me!”/”Oh, Will, incarca-ma, te rog!”, va face istorie.).

In fine, nano-particulele sunt elementul cu care Will vrea sa puna stapanire pe Pamant. Deci sunt rele? As! La final descoperim ca erau, de fapt, bune, pentru ca faceau bine la ecologie si curatau apa. Deci sa ne para rau ca n-au ocupat Pamantul?

Si tot asa. Cand se termina filmul, iti vine sa intrebi: „Pana la urma, e de bine sau de rau?” Probabil ca scenaristul a vrut sa ne demonstreze ca binele si raul sunt relative si ca inseamna, in fond, acelasi lucru, dar mi-e teama ca multora ne lipseste aceasta finete.

Nu Wally Pfister e vinovat pentru scenariu. El e vinovat ca s-a apucat sa il puna pe ecran fara sa il asculte pe Christopher Nolan care, in calitate de producator executiv probabil i-a spus ca scenariul lui Jack Paglen e slab.

Pana la urma, ce folos ca Pfister impreuna cu directorul lui de imagine au decis sa nu filmeze pe digital, cum se practica azi, ci pe 35mm in format anamorfic, daca povestea nu are logica nici in linii mari, nici in linii mici, iar actorii devin ridicoli incercand sa o sustina?

Trailer:

„Transcendence: Viata dupa moarte”/”Transcendence” – de Wally Pfister, cu: Johnny Depp, Rebecca Hall, Paul Bettany, Kate Mara, Morgan Freeman, Cillian Murphy. Premiera romaneasca 25 aprilie 2014