A devenit deja o regula: cine scrie despre cel mai recent film al lui Wes Anderson foloseste terminologia culinara - si nu sunt doar prajiturile Mendl’s care presara actiunea, dar insusi hotelul seamana cu un tort iar filmul cu o prajitura supraetajata, colorata in nuante pastel voit artificiale. Dar ce deliciu! Mai vrem.
Am asistat la Bucuresti la una dintre putinele vizionari de presa la care jurnalistii au stat cuminti si la genericul de final (alta a fost la „Closer to the Moon” de Nae Caranfil). Nu se indurau sa plece, desi nu se mai intampla nimic pe ecran, doar defilau niste nume.
Nu stiu ce a bagat Wes Anderson in ”The Grand Budapest Hotel”, dar sa stiti ca da dependenta. Nici nu ajunsese la jumatate cand mi-am propus sa-l mai vad o data ca sa-l savurez pe indelete (acum ma intreb daca tine si a doua oara). Nici nu apuci sa razi pentru ca esti atent la fiecare cadru, atat de minutios e compus.
Filmul e fistichiu, amuzant, colorat, antrenant – si are si substanta!, dupa cum au remarcat jurnalistii la Berlin unde „The Grand Budapest Hotel” a deschis a 64-a editie, luna trecuta, incheindu-l cu Marele Premiu al Juriului.
Acum si-a dat presa arama pe fata si a recunoscut ca filmele lui Wes Anderson i s-au parut pana acum cam superficiale - fistichii, dar gaunoase -, si ca acesta are nu doar forma, ci si substanta.
Este, dupa cum o arata si titlul, si distributia (vezi caseta de la finalul acestei cronici) cel mai ambitios film al lui Anderson de pana acum. Are si alta amplitudine, si poate ca motivul principal pentru care povestea e mai substantiala e ca, desi actiunea se petrece in inexistenta tara Zubrowka in anul 1932, referintele la realitate sunt evidente.
Cu alte cuvinte, nu mai avem in fata o fantezie usor inutila ca „The Life Aquatic with Steve Zissou”, ci o alegorie a Mittel Europei confectionate ca de mana unui regizor european refugiat in anii 30 la Hollywood.
Universul „sofistificat” pe care il construieste Anderson are o priza puternica in real si tot aerul Europei interbelice (filmul e turnat in intregime in Germania, fiind o productie Germania-Marea Britanie) e credibil in limitele conventiei enuntate mai sus.
Hotelul Budapesta arata ca un hotel imens din perioada interbelica, toate detaliile sunt minutios documentate, iar in scurtele coperte cand actiunea inainteaza pana in anii 60, culorile si lumina sunt ca intr-un film din anii 60.
Dar „The Grand Budapest Hotel” nu e o opera decorativa si atat – desi un critic american a spus ca ti se servesc atatea feluri de mancare incat, dupa o ora si jumatate, realizezi ca n-ai mancat nimic.
E, poate, primul film al lui Anderson in care substanta i-a ajuns din urma imaginatia vizuala sau, altfel spus, momentul cand luxurianta vizuala e in sfarsit justificata de continut. Filmul e, daca vreti, un delir controlat in care totul - de la decoruri, numele proprii, personaje pana la modul de a filma, intra sub incidenta parodiei rafinate.
Pe langa asta, exista un mister pe care filmul il dezleaga in interiorul conventiei unui film politist, si mai exista umorul picurat ca esenta de lamaie, in fiecare scena.
Continuand ce facuse in filmele precedente, Wes Anderson se joaca cu machete si animatii rudimentare, ignorand ultimele racnete in materie de efecte speciale, iar acest aer voit artificial e si mai adorabil pentru ca, in esenta, asta e cinemaul – o joaca, un spectacol de balci, nu recrearea fidela a realitatii.
Daca la Venetia, unde „Gravity” a avut anul trecut premiera mondiala, un jurnalist istet s-a trezit intrebandu-l pe Alfonso Cuarón cum a fost sa filmeze in spatiu, Wes Anderson insista sa ne arate cartoane, culori si ate. Prajiturile din film par atat de chimice incat in mod normal n-ai pune gura pe ele, dar conventia intregului univers vazut ca o imensa cofetarie e fara drept de apel.
Ori o imbratisezi cu totul (si spui ca revista „Rolling Stone” ca filmul e atat de apetisant incat iti vine sa lingi ecranul), ori te raliezi cu „The Village Voice” si Stephanie Zacharek, si spui ca filmul e „o monstruozitate din martipan”.
Dar parca in fiecare cadru sunt artificii, ghirlande si maimutici care merg pe sarma. Ma rog, e un fel de a spune ca Anderson pastreaza pe tot parcursul celor 99 de minute un tonus si o coerenta a fanteziei care te fac sa inghiti, intr-adevar, prajitura cam pe nemestecate.
Si, dupa cum stim din viata reala, cine mananca prea repede constata ca n-a retinut toate gusturile care i s-au perindat prin gura. Poate de aici senzatia ca dupa o ora si jumatate n-ai mancat mai nimic. Tocmai de aceea ar trebui sa revezi filmul.
Daca nu pentru culori si ate, „The Grand Budapest Hotel” merita vazut pentru interpretarile precise ale tuturor actorilor – mai ales Ralph Fiennes (care are rolul principal). Mai mult decat in alte filme, Wes Anderson reuseste sa nu-si piarda capul si sa tina jocul fiecarui actor strans in suspante.
Desi povestea scanteiaza de umor, parodie si fantezie, interpretarile sunt elastice dar ferme - nu devin cabotine nici o clipa. E o placere sa vezi la lucru atatia actori cunoscuti care au acceptat roluri fie pentru doua minute. Se pare ca toata lumea s-a distrat la acest film.
Trailer:
"The Grand Budapest Hotel" de Wes Anderson, cu: Ralph Fiennes,Tony Revolori, F.Murray Abraham, Mathieu Amalric, Adrien Brody, Willem Dafoe, Jeff Goldblum, Jude Law, Harvey Keitel, Bill Murray, Edward Norton, Saoirse Ronan, Léa Seydoux, Jason Schwartzman, Tilda Swinton, Tom Wilkinson, Owen Wilson. Premiera romaneasca 21 martie 2014
0
1
