Noul film al lui Stere Gulea, cu Luminita Gheorghiu in rolul principal, pleaca de la romanul lui Dan Lungu, dar interesul sociologic e inlocuit de emotie (termen folosit chiar de cineast) si structura e simplificata pentru a ajunge la o poveste narabila in 94 de minute. Din pacate, personajele nu capata suficienta consistenta din pricina cliseelor si rateaza emotia. Filmul nu degaja nostalgia eroinei fata de comunism, ci un soi de nostalgie generala si imprecisa pentru viata de altadata, inclusiv pentru momentul „Morometii”.
Luminita Gheorghiu, Stere Gulea si directorul de imagine Vivi Dragan Vasile se regasesc pe ecran dupa un sfert de secol. Inainte de a face „Morometii”, Luminita Gheorghiu era o actrita care nu avusese sansa cinemaului. Rolul Catrinei Moromete a lansat-o, iar intre timp a devenit cea mai respectata actrita de film de la noi.
Trailerul filmului:
Printr-o simetrie cum numai destinul poate proiecta, „Sunt o baba comunista” o prinde in varful carierei. Filmul s-a turnat anul trecut si are premiera dupa momentul „Pozitia copilului”, care i-a adus, in sfarsit, rolul pe care il merita de mult.
„Sunt o baba comunista” e construit pe acest strat gros de muschi reprezentat de amintirile comune ale fostilor colegi de echipa. Acest lucru e justificat si se simte nu doar din flashback-urile in alb-negru cu copilaria agrara a eroinei sau din baticul pe care aceasta si-l pune cand viziteaza casa de la tara a sotului (a carui sora se numeste Catrina), ci se simte in permanenta pe dedesubtul povestii, ca un izvor subteran.
E emotia unor oameni care se regasesc dupa multa vreme; e justificata, dar e exterioara povestii in sine, desi o influenteaza adaugandu-i acest nivel de emotie si construind un arc peste timp cu „Morometii”.
„Sunt o baba comunista” nu se poate compara cu „Morometii”, desi e mai implinit decat precedentul film al lui Stere Gulea, „Weekend cu mama” (2009). Plecand de la ceea ce a fost numit un „roman de tranzitie”, filmul e si el (fara sa-si fi propus) un soi de film de tranzitie intre comunism si capitalism sau intre o etapa profesionala si alta, intre o nostalgie si alta samd. Ar fi fost mai potrivit pentru anii 90, din toate punctele de vedere.
„Morometii” avea (si are) un farmec numai al lui si prin felul cum reusea sa izoleze prin fiecare cadru existenta personajelor si lumea pe care o construia. Aproape fiecare secventa se petrecea concomitent in imediat si in absolut. Facerea acelui film a insemnat o stare de gratie care apare o singura data in viata unui cineast.
Probabil ca Stere Gulea a avut-o in gand pe Luminita Gheorghiu inca de cand a citit romanul lui Dan Lungu. Este filmul ei. Luminita Gheorghiu in „Sunt o baba comunista” .., scrie pe ecran, ca in productiile americane.
Dar Luminita Gheorghiu poate face mult mai mult decat sa priveasca in gol la prim-plan si, oricum, prea des cade Emilia in reverii desi, altfel, e o femeie cu picioarele pe pamant.
Acest lucru nu inseamna ca Luminita Gheorghiu joaca prost, ci ca scenariul si regia nu o fac pe eroina mai palpabila, mai vie, mai justificata in cutele ei interne. In principal, pentru ca regizorul nu vrea sa adopte tonul cel mai just, cedand sentimental in fata nostalgiei, a emotiei despre care vorbea la conferinta de presa.
Privirea Emiliei e nostalgica, Emilia viseaza cu ochii deschisi la trecut, dar lumina din ochii ei nu are sustinere in prezent pentru ca povestea de pe ecran e lipsita de intensitate. Nu te loveste in plex, nu te emotioneaza sau revolta.
Emilia nu e atat de comunista, cum spune titlul, cat paseista. Insa nostalgia ei nu e sondata de scenariul scris la sase maini de Lucian Dan Teodorovici, Vera Ion si Stere Gulea. Problema nu e ca nu gasesti ceva revoltator sau interesant din punct de vedere sociologic in paseismul ei (cum se intampla in carte), dar cand intreg filmul e nesigur si dulce-nostalgic aceasta atitudine e perdanta.
Poate ca Stere Gulea e delicat cu Luminita Gheorghiu si de aici vine dificultatea povestii de a scoate la lumina ce e odios si inspaimantator in personaj, preferand sa se mentina in zona calduta a unei tragi-comedii (ne-tragice, ne-comice) despre oameni care regreta sau nu comunismul, dar care incearca sa faca fata prezentului mizer.
Contrar cartii, intoarcerea in trecut a Emiliei nu e provocata de telefonul fiicei, Alice, care o suna din Canada sa-i spuna sa nu voteze cu comunistii. Alice (Ana Ularu) ii spune ca vine in vizita cu viitorul sot, dar ai senzatia ca Emilia traieste oricum in lumea ei, desi e foarte practica in viata de zi cu zi.
Conflictul dintre generatii nu e ascutit, in ciuda mirarii lui Alice cand afla ca mama inca simpatizeaza cu comunistii. Dimpotriva, conflictul se „rezolva” cand Alice insfaca banii parintilor si pleaca inapoi, peste Ocean, sa-si rezolve problema cu casa.
„Sunt o baba comunista” e nostalgic si in termenii filmelor romanesti despre copii plecati si parinti ramasi pentru ca vorbeste despre un Occident cu probleme si despre occidentali iresponsabili &superficiali (Alan, logodnicul lui Alice), in vreme ce familia romana traditionala ramane unita, in pofida lacomiei ocupantilor straini (samsarii chinezii).
La inceput e greu de spus cand anume se petrece actiunea. Ai crede ca sunt anii 90 dupa costume, dupa dezolarea dinauntrul si dinafara apartamentelor de bloc sau dupa faptul ca Mica si Tucu (Marian Ralea) descopera aparatul de tantari cu pastila.
Dar, la un moment dat, cineva o pomeneste pe Lady Gaga si suntem trasi instantaneu in prezent. E foarte posibil ca autorul sa fi dorit ca anii sa se amestece (sa nu existe decat inainte si dupa 89), dar asta scoate filmul din zona realista.
Din materia bogata a cartii scenariul retine doar o parte. Cele trei planuri temporale sunt reduse la prezentul din care Emilia se extrage amintindu-si de copilaria de la tara (in tablouri mai degraba senzoriale, ca niste scurte vise/cadre in alb-negru), si de munca in comunism (cand deduci ca echipa de la fabrica ii dadea sentimentul apartenentei).
Dar nici viata la tara, nici comunismul si nici prezentul nu sunt intregrate omogen si aprofundate. Firul narativ insira nu atat detalii semnificative, cat stereotipuri din toate cele trei universuri, de la stereotipuri umane care vorbesc in sabloane - de ex. intelectuala lucida (Valeria Seciu) pana la situatii – viitorul socru il duce pe Alan sa bea tuica in garaj si sa cante la fluier, dupa ce i-a facut capul calendar cu Ceausescu si regina Angliei, in caleasca.
Melancolia lui „Sunt o baba comunista” e neproductiva pentru film, la fel cum neproductiva e si melancolia eroinei. Cum Emilia nu poate intoarce timpul inapoi, nici filmul lui Stere Gulea nu poate rescrie istoria, dar poate da glas nostalgiei pentru trecut sau pentru un moment din trecut a celor care l-au facut si, prin asta, sa fie important chiar si numai pentru ei. De aici, printr-o spirala ingusta, latura sociologica.
In fond, cinematograful e o arta a nostalgiei.
PS: Ar fi interesant sa aflam ce parere are despre film Florentina Ichim, cea care a inspirat personajul lui Dan Lungu.
„Sunt o baba comunista” – regia Stere Gulea, cu: Luminita Gheorghiu, Marian Ralea, Ana Ularu, Collin Blair, Anca Sigartau, Coca Bloos, Tania Popa. Premiera 23 august 2013
2
2
