Dincolo de scenografia SF, de androizi si de calatoriile intergalactice, „Elysium” e, asa cum spune insusi autorul sau, Neill Blomkamp, un film despre vremurile de azi, cand falia dintre saraci si bogati s-a largit atat de mult incat intre cele doua clase parca s-a interpus un intreg spatiu cosmic.
Pentru cei care au vazut precedentul film al lui Neill Blomkamp, „District 9” (2009), primele cadre din „Elysium” suna cunoscut. In anul 2154 clasa de mijloc a dat ortul popii si au ramas doua clase sociale: bogatii care locuiesc pe statia spatiala Elysium si prostimea care a ramas pe un Pamant secatuit de resurse, unde trage sa moara de saracie si boala, trudeste in fabrici si e terorizata de membrii aparatului administrativ reprezentati de androizi fara suflet si fara prihana.
Scenografia imaginata de Philip Ivey, cu care Blomkamp a mai colaborat la “District 9”, reda in mod dihotomic diferentele dintre cele doua lumi. Elysium e un fel de Beverly Hills alb, populat de piscine, vile strajuite de copaci si oameni ca din reviste (si francofili!), fiind pazit de o statie de comanda unde angajati cu staif butoneaza la ordinele ministrului Apararii, Jessica Delacourt.
Delacourt e o femeie a dracului care nu ezita sa ordone uciderea intrusilor, iar Jodie Foster o interpreteaza ingrosat (si parca cu stangacia post-sincronului) ca si cum ar fi avut doar o zi de filmare si n-ar fi interesat-o decat sa-si ia banii.
Pe Pamant, nimic nou pentru noi. Case distruse, dezolare, saracie, populatie majoritar latino, oameni multi - mancare putina, spitale de campanie care nu mai fac fata, visatori care traiesc cu speranta ca intr-o zi se vor duce pe Elysium unde isi vor trata copiii prin aparatele smechere de acolo, muritori de rand care isi rup oasele prin fabrici pentru cei de pe Elysium.
Daca asa arata Elysium/Campiile Elizee, adica paradisul din mitologia greaca, atunci aluzia e vizibila chiar si de pe Marte. Paradisul e lumea in care traiesc azi cei avuti, iar Hades-ul e lumea a treia (devenita, de fapt, a doua). Dar unde traiesc cei inca in viata?
Poate ca in spatiul cosmic dintre cele doua, dar sa nu plutim mai departe cu ideea pentru ca e clar ca regizorul-scenarist nu s-a gandit la asta.
Cert e ca intre Elysium si Pamant exista navetele spatiale trimise cu ordin de libera trecere de pe Elysium si cele manevrate de geniul si rebelul computeristic Spider (Wagner Moura) care decoleaza fraudulos de pe Pamant, incercand sa duca pe Elysium mai ales bolnavi care vor sa se trateze la niste super-aparate care vindeca instantaneu toate bolile.
Printre ei s-ar putea afla si Max Da Costa (Matt Damon), un hot de masini devenit muncitor care e iradiat accidental in fabrica si, in consecinta, mai are de trait cinci zile. Dorinta lui Max de a trai chiar si in mizerie ar fi meritat mai multa argumentatie dar, in fine, ne dam seama si asa ca asta e conditia umana si cu asta, basta! Mergem mai departe.
Singura sansa pentru vindecarea lui Max e Spider, pentru care intelegem ca a mai lucrat, dar pe a carui moralitate nu si-ar pune banii. Din disperare, Max accepta sa ii faca lui Spider un serviciu si sa il rapeasca impreuna cu alti tipi pe directorul (William Fichtner) fabricii unde lucrase, in schimbul unui bilet spre Elysium.
Trecem peste detalii (...) si ajungem la punctul in care corpul lui Max devine depozitarul intregului cod matematic ce ar putea schimba modul de functionare de pe Elysium, permitandu-i sa creasca numarul cetatenilor (paradisul sa inghita iadul? Sigur ca Blomkamp nu s-a gandit la asta).
Orientarea democratica il determina si pe Spider sa se scuture dintr-o data de CV-ul dubios si toata lumea sa tropaie spre iluminatul final care inghite melodramatic si secventele de la inceput, cand copilul Max privea, ca intr-o reclama la asigurari, spre statia spatiala unde isi dorea sa ajunga intr-o buna zi (desi nu suntem scutiti de refrenul „nu uita de unde ai plecat”, reluat in diverse formule in mai toate filmele cu astronauti).
La ce s-a gandit foarte bine Blomkamp impreuna cu echipa folosita in mare si la „District 9”, adica scenograf, director de imagine (Trent Opaloch) si monteur (Julian Clarke) e cadrul fizic in care se desfasoara povestea. Felul cum navele spatiale intra in atmosfera de pe Elysium, dezvaluind case, piscine si copaci tot mai mari dupa ce abia le dibuisem de departe, cand statia spatiala nu era decat o roata metalica, e o imagine care bate multe SF-uri recente.
Filmul arata bine si curge bine, nelasand - cel putin la inceput, spatii libere intre subiect si predicat. Cand incep si secventele de actiune –luptele dintre Max si trupa lui impotriva androizilor sau a lui Kruger (Sharlto Copley) si alor lui intervine un pic de zat si povestea e pusa in cui.
Pe undeva, aceste scene sunt de preferat celor care ar insista prea mult pe latura sociala. Nu ar fi putin ipocrit din partea unui film gandit sa faca bani sa insiste prea mult pe niste chestii neimportante pentru zona din care vine? Intelegem oricum alegoria lumii moderne.
Matt Damon e o alegere buna pentru rolul lui Max. Muschii lucrati, capul ras, eficienta miscarilor si robustetea din secventele de lupta nu il transforma intr-un fel de Vin Diesel. Joaca la fel de sobru, retinut si eficient cum il stim din tot ce a facut pana acum. (Bine ca Eminem nu a mai ramas pe rolul care initial ii fusese oferit lui.).
„Elysium” nu te inalta in sferele inalte ale anticipatiei, filosofiei sau artei. Desi se nutreste din social si are miezul mai tare (fara a fi prin asta si original) e, pana la urma, tot un film de divertisment, dar cu un ambalaj mai ingrijit si mai deosebit decat al altor productii similare.
Trailer:
"Elysium" - regia Neill Blomkamp, cu: Matt Damon, Jodie Foster, Sharlto Copley, Alice Braga, Diego Luna, Wagner Moura, William Fichtner. Premiera romaneasca 16 august 2013. Nerecomandat sub 15 ani.
1
4
