Franţa, care nu mai ocupă niciun post de conducere în cadrul Uniunii Europene, are trei candidaţi ai dreptei moderate care ar putea întruni o majoritate în Consiliul European şi în Parlament la viitoarele alegeri: Michel Barnier, Bruno Le Maire şi Christine Lagarde, potrivit Liberation, citat de Rador.
Cu cinci săptămâni înainte de alegerile europene, singurul lucru care pare aproape sigur este că sistemul "spitzenkandidaten" (primul pe lista ajunsă pe prima poziţie câştigă), cel care i-a permis social-creştinului Jean-Claude Juncker să ocupe postul în 2014, nu o duce prea bine. Alegerea îi va reveni fără îndoială, ca şi în trecut, Consiliului European al şefilor de stat şi de guvern din iunie, noul Parlament mulţumindu-se să aprobe (sau nu).
Trebuie spus, conservatorii din PPE (Partidul Popular European), care sunt siguri că vor ajunge în frunte, "au pus ştacheta foarte jos desemnându-l cap de listă pe Manfred Weber", spune un membru al guvernului francez, "ceea ce deschide jocul". De fapt nimeni nu-şi imaginează că acest personaj tern, care nu vorbeşte o boabă franţuzeşte, care nu a fost niciodată prim-ministru (cel puţin după 1995), nici ministru, al cărui singur titlu de glorie este că a condus grupul PPE din Parlament, s-ar putea cocoţa în acest post supradimensionat pentru el. Cu atât mai mult cu cât acest membru al CSU, ramura bavareză a CDU-ului german foarte de dreapta, nu este tocmai un candidat de compromis acceptabil pentru centru şi pentru stânga.
Carte de jucat
Fără a pune la socoteală că în viitorul Parlament vor trebui reuniţi mai mult decât PPE şi socialiştii pentru a forma o majoritate, cele două grupuri cele mai ataşate sistemului "spitzenkandidaten". Vor trebui convinşi liberalii şi fără îndoială Verzii. Or Weber e acceptat greu peste tot, inclusiv în propriul grup politic: astfel, LR în Franţa nu-l susţine decât din vârful buzelor, dar este şi cazul multor altor delegaţii naţionale.
Socialiştii, care aveau o carte de jucat, n-au fost mai inspiraţi desemnându-l pe Timmermans, actualul vicepreşedinte al Comisiei. Chiar dacă a fost de mai multe ori ministru în Olanda, n-are nicio şansă să fie susţinut de guvernul său. În afară de asta, după un început triumfător, a fost complet marginalizat de Martin Selmayr, şeful de cabinet al lui Juncker, apoi secretar generalal Comisiei. Dacă adăugăm la această stare de lucruri faptul că mai multe grupuri politice, printre care liberalii, n-au desemnat un cap de listă, acest lucru deschide jocul pentru personalităţi din afara jocului spitzenkandidaten.
Pachet uriaş
Michel Barnier, negociatorul Brexit, este fără îndoială cel care întruneşte cele mai multe voturi: în Franţa, de exemplu, poate conta pe sprijinul listei Renaissance, les Républicains, familia lui de origine, chiar a unei părţi a stângii. Dar e în continuare ocupat cu Brexit, o operă neterminată care îi întunecă bilanţul. Alte nume s-ar putea impune, ca cel al Christinei Lagarde, actuala şefă a FMI, care are sprijinul cancelarului german.
Nu sunt de exclus surprizele, exact aşa cum a fost cea cu Jacques Delors în 1984, pe care nimeni nu-l văzuse venind. Ne putem gândi de exemplu la Bruno Le Maire, actualul ministru de finanţe, şi el provenind din LR, care vorbeşte perfect germana, un mare avantaj în actuala Uniune, şi care tocmai a publicat, la momentul oportun, un mic manifest "Noul imperiu, Europa în secolul al XXI-lea".
Avantajul acestor trei potenţiali candidaţi este că fac parte din dreapta moderată şi sunt deci susceptibili să întrunească o majoritate în Consiliul European al şefilor de stat şi de guvern, ca şi în Parlamentul European. Ei sunt, desigur, toţi francezi, dar se caută pe scena europeană personalităţi interesate de job şi având o anvergură suficient de mare.
Dar această nominalizare va face parte dintr-un pachet uriaş, ceea ce sporeşte şansele unui candidat din Hexagon, deoarece Franţa nu mai ocupă niciun post de conducere. Vor trebui desigur desemnaţi preşedintele Parlamentului, al Consiliului European şi al BCE, ca şi ministrul afacerilor externe al UE. Franţa nu înţelege să lase de astă dată Germania la conducere, aşa cum a făcut-o în 2014, François Hollande dezinteresându-se de problemă...
